Case din Bucureşti - poveste de Dan Predescu (fragment)

Proză de Dan Predescu, 15 ian 2015

Case din Bucureşti - poveste de Dan Predescu (fragment)

Fănucă, Fănel, Fane, iar în ultimii ani, Stef. Pe Facebook se prezintă Steve.
Fănucă, în şcoala primară din satul lui de lângă Videle, apoi Fănel, pe vremea când lucra la Turbomecanica, în Militari, ca mecanic de întreţinere, apoi Fane Mutu, pentru colegii lui de la subingineri-seral, în anii optzeci (fiindcă la nici un seminar din cele câteva la care fusese prezent, nu scosese vreo vorbă). Şi în sfârşit, Stef, după optzecişinouă, de când intrase în politică.
Faptul că fusese membru al Partidului Comunist Român n-avea nici o legătură cu politica, era un simplu accident, ceva ca un punct pe un desen făcut din puncte de către o imprimantă cu ace. Eram doar un amărât care ridica mâna, prin şedinţe, îşi zice el, atunci când i se-ntâmplă, rar, să se gândească la anii tinereţii lui.
Aveam origine sănătoasă, de aia m-au primit în partid şi mi-au dat apartament de două camere – comandate – în Berceni, dar şef nu mă făceau nici de-al dracu’, şefi erau numa’ ăi cu pile multe, sau, în cel mai rău caz, băieţii cu carte. Şi cu origine, sigur.
El nu era tocmai un „băiat cu carte”, deşi făcuse TCM-ul la seral. Licenţa nu şi-o luase, nici la vremea ei, în 1988 şi nici după aceea.
...Căci lucrurile o luau repejor la vale, iar la 22 decembrie 1989, s-a întâmplat ceea ce toată lumea bănuia, sau spera că o să se întâmple. Cariera politică a lui Fane a început în ziua aceea, când, în zori, toată suflarea din Turbomecanica se afla adunată în curte, iar secretarul de partid şi încă vreo câţiva inşi pe care nu-i cunoştea făceau ordine pe acolo.
Secretarul de partid pe întreprindere îl ştia doar din vedere, de la şedinţe. În zarva şi agitaţia de după nebunia din ziua precedentă (curtea era plină de fluturaşii aruncaţi din elicopter care le spuneau oamenilor să stea liniştiţi în casele lor, să nu pună botul la provocări şi să-i denunţe pe huligani, iar oamenii şuşoteau că în centru, la Universitate, a fost masacru, că mii de morţi zac pe străzi), l-a fixat o clipă şi i-a făcut semn să se apropie.
- Tovarăşu’...
- Ştefan, Oprea Ştefan, s-a grăbit el să-l ajute.
- Tov Oprea, uite despre ce-i vorba: mergem în centru, la Universitate. Ordonat, încolonaţi, cu steaguri. O să conduci coloana de colo. Du-te la poartă, ia câteva steaguri şi dă-le la oameni. Pornim în cinci minute. Se cântă Deşteaptă-te române. ...Auzi... ia stai puţin... Ce-ai aici? Ai fost la pârnaie?
Secretarul îl apucase de mâna stângă şi se aplecase asupra ei, s-o vadă mai bine.
Ştefan Oprea avea tatuat pe dosul palmei stângi, între degetul mare şi arătător, cinci puncte, aşezate în forma cinciului de pe zaruri.
Etnologii şi sociologii din ziua de azi, tobă de carte şi foc de deştepţi, numesc „cultură” o mulţime de lucruri – printre care, şi folclorul hoţilor de buzunare. Ei bine, în cultura acestora, cinciul cu pricina, tatuat cu albastru mereu în acelaşi loc de pe mâna stângă, este semnul conspirativ al breslei subtile a subtilizatorilor de portofele. Există o lucrare a unei cercetătoare britanice în care se arată că pictograma în chestiune e de origine chineză şi simbolizează inteligenţa superioară a iniţiaţilor.
Dumnezeu ştie de unde avea secretarul de partid atâta cultură, de ştia el că ştampila aceea ţi-o pune pe piele numai instituţia de învăţământ superior numită Bulău. Dar, în tensiunea şi precipitarea momentului, lucrul ăsta nu mai avea nici o importanţă.
- Auzi... ia de la careva nişte mănuşi, i-a zis el lui Ştefan.
De altfel, exact acelaşi lucru i l-a spus, în iarna lui nouăzecişipatru, şeful lui de la partid, în timp ce aşteptau împreună, la aeroport, sosirea unei delegaţii din Iordania. Până ce, sătul să-l întrebe toţi proştii ce-i aia şi să-i tot atragă atenţia, a început să se intereseze şi în cele din urmă, a plătit o căciulă de bani unui dermatolog care-i promisese că-i scoate porcăria aceea de pe piele, fără urme. Urmă a rămas, şi încă cum, arăta ca o arsură cicatrizată aiurea, dar cel puţin, marca de şuţ dispăruse.
Se simţea nedreptăţit, păcălit: o fi ăla semnul hoţilor de buzunare, dar el habar n-avea de asta atunci când l-a lăsat pe individ să-i tatueze cele cinci puncte. Nici nu-şi mai aducea aminte cine-a fost tipul, în orice caz, lucra în altă secţie din Turbomecanica. Iar lui îi spusese că-i semn de şmecher.
*
Aceea fusese o casă boierească la vremile ei, un pălăţel de toată frumuseţea, plasat nu departe de cele ce se numesc astăzi Bulevardul Magheru şi Piaţa Palatului, cu un etaj, mansardă şi câteva căpăţâni mari de ghips uitându-se urât la tine de sus, de sub streaşină. Plus o curte măricică, cu o tufă mare de liliac alb la intrare, în care altădată îşi făceau siesta boierii, iar astăzi puteai parca liniştit cinci-şase maşini.
Şi fără îndoială că, la fel ca şi stăpânii, avusese parte de vremile ei bune, de vreo patruzeci-cincizeci de ani, adică până prin 1932 sau 1935, hai 1938, să zicem. Asta, judecând după înfăţişarea micului palat, care era, în modul cel mai evident cu putinţă, un produs al sfârşitului de secol nouăşpe.
Şi zic că zilele lui fericite au ţinut până prin preajma războiului al doilea mondial fiindcă faţă în faţă cu el se afla un bloculeţ dichisit, cu şapte etaje, în stilul newyorkez caracteristic buricului fiţos al târgului Capitalei noastre din vremea aceea, iar distanţa dintre cele două clădiri nu era mai mare de zece-doişpe metri.
Când a văzut terminat blocul de vizavi, pe proprietarul pălăţelului trebuie că l-a lovit damblaua. Căci micul Empire State Building îi „lua faţa”, iar conăcelul neo-neoclasic părea acum ceva ca o anexă, ca un fel de magazioară în curtea aceluia.
În decembrie 1989, ultimele etaje ale building-ului au fost desfigurate de gloanţe. Găurile din tencuială sunt de mai multe mărimi, ca dovadă că la mijloc au fost nu numai atât de familiarele pistoale mitralieră Kalaşnikov Modernizate, ci şi mitralierele grele de pe transportoarele blindate. Asta, fiindcă din cămăruţele de la ultimul nivel, unde nu locuia nimeni şi care nu aparţineau nimănui, dar în care n-avusese nimeni voie să intre vreodată, se trăseseră în noaptea precedentă, pe întuneric, câteva focuri care nimeriseră drept în cască nişte recruţi neinstruiţi trimişi să apere cu pieptul lor ceceul. Deşi nimeni n-a explicat vreodată de ce mai trebuia apărat acesta. Şi de cine anume.
Găurile de glonţ au rămas pe faţadă, nederanjate de cineva, până în 2012. Asta, pentru că nimeni n-a ştiut, timp de douăzeci şi atâţia de ani, al cui e building-ul. Dar, în 2011, problema s-a lămurit, un tribunal bucureştean hotărând că el aparţine din moşi strămoşi unui domn între două vârste din New Mexico. Care s-a deplasat urgent la Bucureşti şi cu ajutorul unui avocat şi al unui translator, a încercat să-i convingă pe cei aproape treizeci de chiriaşi ai fostului ICRAL s-o şteargă în linişte din blocul care, uite, cu ajutorul justiţiei democrate, îşi găsise în fine adevăratul stăpân.
N-aveai, însă, cu cine sta de vorbă, a constatat la iuţeală americanul. Chiriaşii ICRAL-ului, care locuiseră acolo, timp de mai bine de patruzeci de ani, din mila Organelor (locul fiind în Zona Zero, unde n-avea ce căuta populimea), erau de o îndărătnicie şi reavoinţă incredibile. În plus, mai erau şi proprietari pe apartamentele, sau jumătăţile lor de apartamente, fiindcă o lege de după Revoluţie le permisese să le cumpere la preţul lor de inventar, adică plătind pe ele, acum, în vremuri de năucitoare inflaţie, preţurile din nişte catastife întocmite prin 1950 sau 1955, adică aproape nimic. Până în 2011, mulţi apucaseră să-şi vândă, locuinţele, de regulă, unor firme care le-au transformat în birouri (birou, ziua, iar noaptea – locuinţa patronului, într-unul dintre cazuri, unde macaronarul fezandat, patronul cu pricina, adică, îşi luase obiceiul să aducă cele mai zgomotoase prostituate din Capitală, spre disperarea vecinilor, care, într-o noapte, s-au dus peste el cu oarece bâte şi răngi şi n-au plecat de la uşa lui decât atunci când el le-a fluturat un pistol pe la nas).
Cei mai mulţi, aşadar, le vândură la iuţeală. De haram fură, de haram se duseră. Sau „easy come, easy go”, cum ziceau odraslele lor, care ştiau engleza fără s-o fi învăţat la şcoală.
Iar ceilalţi, cei care nu-şi vânduseră apartamentele şi semiapartamentele, s-au retras la ei acasă, de unde veniseră prin anii cinzeci sau şaizeci şi s-au apucat să le dea cu chirie. Cu pensiile lor, de M.A.I., se putea trăi confortabil la ei, la ţară. Şi dacă mai adăugai şi banii din chirie... puteai să aduni un mic capital, să-i concurezi pe Cataramă şi Voiculescu, ce mai turavura.
Numai că asta n-a ţinut nici măcar un an. Într-o noapte, blocul a sărit binişor în aer, trei etaje fiind făcute praf, iar celelalte ameninţând să se prăbuşească dintr-o clipă într-alta. Explozia instalaţiei de gaze făcuse şi patru victime, dintre care două au rămas neidentificate până-n ziua de azi. Toţi cei patru erau chiriaşi, după cum au declarat la poliţie proprietarii, precizând că ei n-aveau apucături de miliţieni, să le ceară clienţilor lor buletinul, aşadar nu ştiau cine erau ăia şi ce voiau ei de la viaţă. Iar poliţia, în ce o privea, n-a descoperit nimic. De cei patru, identificaţi ori ne-, n-a întrebat nimeni. Şi nici unul dintre apartamente nu fusese asigurat. Aşa că ancheta s-a terminat în coadă de peşte, concluzia subînţeleasă fiind că toată lumea-i mulţumită. Cei vii, că au scăpat cu viaţă, iar ceilalţi, fiindcă au scăpat de ea.
Supravieţuitorii – de voie, de nevoie – s-au cărat în câteva luni. Acesta a fost momentul când pălăţelul neoclasic de care aminteam mai înainte s-a bucurat. Buildingul parvenit şi arogant de vizavi şi-o luase. Există Dumnezeu, orice s-ar zice.
Nu-i nici o glumă, pe faţada vechii clădiri chiar se citea satisfacţia. Zugrăvită proaspăt, avea acum un aer pur şi inocent, de domnişoară bine crescută din secolul nouăşpe, străjuită de Atlaşi cu aer jovial, iar trecătorilor, până şi celor care de ani de zile treceau prin faţa ei, li se părea că e primăvară. Şi că locul e, pur şi simplu, încăpător, proaspăt şi curat! De parcă nu te-ai afla în Bucureşti!
Americanul a demolat în mai puţin de o săptămână ceea ce mai rămăsese din buildingul americano-balcanic, deşi obţinerea ştampilelor oficiale care-i dădeau voie să facă aşa ceva ar fi durat, pentru tot restul lumii, vreo câteva luni bune .
În următorul an de zile, pe locul acela s-a ridicat un hotel de patru stele. Conăcelul avea toate motivele să-şi recapete aerul bătrânicios, gri şi posomorât. Noul şantier din vecinătate îl umpluse de praf.
*
(publicat în revista ATENEU, Bacău, decembrie 2014 - http://ateneu.info/wp-content/uploads/at_net_2014_11-12.pdf)


Proză de Dan Predescu

Dan Predescu

Născut la: 02 dec 1948
Scriitor, scenarist de filme documentare, critic de teatru si de film

Rate this cenacle:
Generează un alt cod=  

Evenimentele zilei
Celebrări, 24 mai:
Bob Dylan A fost născut Bob Dylan.
Elsa Maxwell A fost născut Elsa Maxwell.
Harry Emerson Fosdick A fost născut Harry Emerson Fosdick.
A fost născut Petre Bokor.
A fost născut Andrei Grigor.
Dan-Bogdan Hanu A fost născut Dan-Bogdan Hanu.
Florin Iaru A fost născut Florin Iaru.
Adrian Popescu A fost născut Adrian Popescu.
Henri Michaux A fost născut Henri Michaux.
Comemorări, 24 mai:
Duke Ellington A murit Duke Ellington.
Fanus Neagu A murit Fanus Neagu.