Figurile-Partea I

Figurile-Partea I

Actul I

Pe scenă intră un tânăr. Hainele ii sunt neîngrijite. Părul vâlvoi. Face câţiva paşi lenţi. Privirea o are aţintită în jos. Buzele i se mişcă uşor în ritmul gândurilor care-l frământă. O mână o ţine în buzunar, iar pe cealaltă o leagănă uşor, cu fiecare pas făcut.


Artistul:Offf!(Un oftat din adâncul pieptului străbate sala. După câteva clipe se face auzit un alt oftat.)Offf! Cum să ajung oare să o văd? Nebunul ăla mi-a interzis să mă mai apropii de ea.(Urmează o scurtă tăcere, iar după aceea izbucneşte.)Şi nici măcar nu e tatăl ei! Trebuie cumva să-i vorbesc. Cine ştie ce griji şi ce gânduri îşi face.(Nefericitul face un cerc, învârtindu-se în acelaşi loc. Îşi bagă mâna pe care o leagănă în păr. După un timp se opreşte în loc.) Da?! A promis-o Politicianului. Ei bine. Am să-i vin eu de hac drăguţului de politician. Este cu zece ani mai învârstă decât mine. Halal concurenţă. Dar ea? Oare ea, se uită la banii lui?! Se lasă oare amăgită de strălucirea unei lumi superficiale şi răutăcioase?! Cum să o protejez eu de acest demon, care este banul?(Artistul strânse pumnul, privirea sa arunca scântei unui duşman imaginar, aflat într-un punct fix, chiar în faţa lui.)

Săracul: Alo! Domnu! Vă rog?(Un om cu hainele murdare, cu faţa mânjită de noroi şi cu ochii tulburi începu să strige după Artist. Acesta păşii în scenă şchiopătând.)


Artistul: Lasă-mă în pace! N-am cum să te ajut. Sunt tot atât de sărac ca şi tine. Şi, pe deasupra, bag mâna în foc, că sunt şi mai nenorocit. Tu îţi plângi amarul cu care te-ai obişnuit, destul ca să-l îmbraci ca pe o haină. Însă, Eu! Nu ştiu încotro să mă îndrept. Inima îmi sângerează aşa de tare încât în urma mea totul amuţeşte, scufundându-se într-o tăcere de mormânt. Cine mă poate vindeca pe mine de boala care mă ucide pe zi ce trece?! Sunt incurabil! Mai incurabil decât tine! M-auzi, incurabil!!!
(Artistul vorbi cu o voce ridicată la nenorocitul ce tocmai la abordat. Acesta din urmă se făcu tot mai mic în faţa dezinvolturii acelei figuri plângăreţe.)

Săracul: Iartă-mă boierule.(bolborosi sărmanul).Iartă-mă.(Şi se îndepărtă speriat de acest apucat care-l sperie din calea afară.)


Artistul:(Nervos, se grăbi să plece, părăsind şi el scena val vârtej, cu ochii plini de furie.)

ACTUL II

Într-o parte a scenei un comerciant şi-a ridicat la repezeală o tarabă de unde vindea fel şi fel de lucruri: talismane, cărţi, reţete secrete. Şi ce-i mai important, misterele destinului.Totul la un preţ redus. Cele mai năstruşnice si curioase lucruri. Comerciantul le oferea ca pe un mare favor trecătorilor. Glasul său se auzea peste tot, promiţând vrute şi nevrute.


Comerciantul: Veniţi! Luaţi! Aproape pe gratis! Secretul fericirii! Secretul bogăţiei! Talismane cu noroc!

Cu faţa posomorâtă se apropie un individ, muncitorul, cu statura înaltă dar încovoiată. Arăta de parcă fusese biciuit.


Muncitorul:Lasă mă gălăgia! Ce-mi vinzi mie prostiile tale?! Mai bine munceşte aşa cum fac bărbaţii. Asta-i muncă de femei. Ele sunt guralive. De când te trezeşti dimineaţa şi până când adormi seara.


Comerciantul:Tace.


Muncitorul: Tu parcă eşti o paiaţă, care ţopăie şi sperie ciorile în fiecare zi. Nu-i de tine o atare ocupaţie. Oricât te-ai strădui tot nu ai gura femeii. Care-ţi sparge timpanele şi de la o leghe. De-o auzi şi la înmormântare, când te bagă în groapă. Te jeleşte de te-apucă mila, pe tine care ai murit. Şi-o tragi după tine că altfel nu mai apuci să dormi somnul de veci. Nu de alta, dar dacă tot insistă, te ia cu urâtu, şi-o accepţi să vie lângă tine.Ăsta zic eu negustor, nu tu!

Comerciantul: Ha! Ha! Ha! Ai dreptate , sărmane om. Nimic nu poate înlocui gura femeii. Numai că, vezi tu, eu nu am femeie. Aşa că mă mulţumesc cu propria-mi gură.

Muncitorul:Mai domolit. Îi aruncă celui din faţa lui un zâmbet.


Comerciantul: Te servesc cu ceva?Vorbi el cu vocea afectată.


Muncitorul: Nu, mulţumesc!


Comerciantul: La revedere!


Muncitorul: Salut!


Între timp, muncitorul făcu deja cîţiva paşi văzându-şi de drum.


Muncitorul:(În sinea sa îmbufnat):Pierde vară.


Comerciantul: Săracul om.Dând din cap


ACTUL III

Preotul şi Femeia.


O femeie frumoasă, cu trupul mlădios, se apropie de preotul care citea cu glas tare la altar. Vocea sa aspră răsuna ca a unui judecător în urechile firavei făpturi. Ea arăta ca o căprioară speriată, cu ochii mari, privindu-l pe neînduplecatul Părinte. Acesta se opri de cum o zări.

Femeia: Bună ziua, Părinte!Glasul ei tremura uşor.


Preotul:(Măsurând-o din ochi.) Bună ziua!Răsună vocea lui tot aşa de rece ca şi podeaua pe care păşea Femeia.


Femeia ezitând.


Femeia: Aş vrea să vă vorbesc.


Preotul se apropie de ea.


Preotul:Poftiţi.


Femeia: Nu ştiu ce să fac? Iubesc un bărbat şi el mă iubeşte pe mine, dar nu are nici un ban.


Preotul: Da? Continuaţi!


Femeia: Şi sunt promisă de tatăl meu altui bărbat. Acesta este cunoscut şi bogat.


Preotul: Trebuie să ne cinstim părinţii! Aşa spune Biblia şi bunul Dumnezeu!


Femeia: Da, aşa zic şi eu. Dar, eu n-am tată, ci doar tată vitreg. Mama mea a murit.


Preotul: Totuşi, copila mea, este mai bine pentru tine să asculţi de tatăl tău vitreg.


Femeia tăcu o clipă, oftând din adâncul pieptului.


Femeia: Bine, atunci mă voi gândi la propunerea Politicianului.


Preotul: Cum?!...(Acesta se schimbă imediat la faţă şi obrajii îi zvâcniră de furie.)


Femeia: S-a întâmplat ceva?!


Preotul: Nu, nu! Cred că… mai bine ar fi să-ţi asculţi inima. Mai ales dacă tatăl tău nu-ţi este decât tată vitreg.


Femeia:(Uimită)Da, dar aţi spus…!


Preotul:(Hotărât)Nu, copila mea. Nu! Dacă vrei să fi fericită,căsătorește-te cu cel pe care îl iubeşti. Altfel, Dumnezeu te va pedepsi pentruegoismul tău! Vei fi blestemată că te-ai legat de un om pe care nu îl iubeşti. Vei distruge trei vieţi. A ta, a soţului tău şi a celui pe care îliubești. Veiîmbătrâni, vei muri singură şi cu sufletul chinuit, iar Dumnezeu îţi va da ani mulţi de trăit ca să te pedepsească şi să suferi.


Preotul vorbea întruna, cu voce tare, aproape strigând. Femeia îngrozită, se dădu un pas înapoi pregătindu-se parcă să fugă de necruţătorul destin pe care Preotul i-l deșiră înaintea ochilor.


Femeia: Trebuie să plec… trebuie, iertaţi-mă!(Se auzi glasul sugrumat de emoție plutind până la urechile mari ale Preotului.)


Preotul: Mergi cu Dumnezeu, copilă!

ACTUL IV

Scena este goală. Un individ îşi face apariția păşind tacticos. Pe chipul lu se citea o satisfacție ascunsă. În mâini ținea un ziar pe care îl răsfoia într-una, întorcând pagină după pagină,căutând parcă ceva.


Jurnalistul:Mda, i-am făcut-o. Cred că l-am dat gata cu articolul ăsta. Eu unul îmi vine să mă urc peperețicitind aşa ceva. Este de-adreptul odios. Cusiguranțăvoi stârni ceva valuri.(Un zâmbet larg se ivi pe faţa sa, vizibil încântat de ceea cecitește.)Ticălosul, barbarul, acum i-a venit şi lui timpul! Pentru destrăbălarea lui cu toate târfele va plăti scump! Auzi, să mă facă el un simplu diletant, un scandalagiu la drumul mare! Ei bine, oare ce va spune lumea despre el acum? Dacă eu sunt un scandalagiu, atunci el este o ruşine a lumii politice, o pată neagră pe obrazulsocietății, o bubă de carepopulațiase va lepăda intr-o clipă! Fustangiu am fost, fustangiu sunt încă,ăstava fi stigmatul care îl va urmări de acum încolo. Mă punchezașcă imaginea lui va spânzura la televizor, în ziare, ca a unuicondamnat. Cu cât şi-a dorit ofuncțiemai mare, cu atât scandalul va fi pe măsură. Lăcomia i-a venit şi lui de hac, sunt convins de asta! Cu acest prilej(pocni din degete)dela un simplu scandalagiuvoi fi printre cei maicăutațiziariștidințară!


Artistul: Căutat depoliție, vrei să zici!(Completă Artistul care tocmai îşi făcu apariţia pe scenă.)


Jurnalistul încremeni în visul său, de parcă un trăsnet l-ar fi lovit făcându-l cenușă. Temător îşi întoarse privirea la cel care vorbise.


Jurnalistul: Tu erai! Uf, m-ai speriat de moarte!


Artistul:Salut! Ce faci?! Ţi-ai găsit o nouă victimă pe altarul închinat carierei tale?


Jurnalistul: Prietene!Veșnicneschimbat. Tot la principii ai rămas.


Artistul:Desigur!


Jurnalistul: Trebuie să-ţi atrag atenţia că aşa ceva nu se mai practică de un secol încoace. Mai bine să fi ca mine doar aşa reuşeşti să faci ceva în jungla asta de beton. Altfel, pentru lupii ca noi, un om cu principii ca tine, va fi, aşa cum ai spus şi tu, un simplu martir.


Artistul: Asta nu mă deranjează chiar aşa de tare.


Jurnalistul: Haide omule, nu mai face pe eroul! Eu dacă aş avea talentul tău m-aş conidera realizat. Câte n-ai putea să faci, dar nu vrei, eşti prea încăpăţânat. Crede-mă, decât marginalizat, mai bine un om de lume. Doar aşa poţi avea o influenţă asupra celorlalţi. Iar asta înseamnă putere. Nu crezi?!


Artistul: Lasă-mă aşa cum sunt. E mai bine decât să aduc jertfe zeului tău. Dacă lumea este putredă, eu nu sunt, chiar sunt mai viu decât ea, aş putea spune. Tu nu faci decât jocul unei scene de moment ce va trece la fel de repede ca şi o clipă de plăcere în braţele unei femei voluptoase. Te-au înebunit senzaţiile cărnii, care în final te vor devora, la fel de sigur după cum soarele îşi are mersul său fatal pe cer.


Jurnalistul:(Gândindu-se la ceva)Aha, cred că eşti îndrăgostit, de-mi îndrugi astfel de metafore. Stimate prietene, am fost colegi, şi-am împărţit aceaşi bancă. Ai face mai bine să-mi spui direct ce te supără aşa de tare.


Artistul:(Dezinvolt)Ce este omul dacă sufletul din el moare?! Un zombi care nu mai vede frumuseţea unei dimineţi, a unui răsărit de soare. Fumul făcut de maşinile din oraş ţi-au amorţit simţurile,iar zgomotul te-a asurzit de-a binelea. Ai uitat cum mergeam împreună la teatru,în excursii?!


Jurnalistul: Poate că ai dreptate. Dar, poate că eu m-am maturizat, iar tu ai rămas tot tânăr. Din păcate, lumea din jur îşi cere tributul pentru că suntem contemporani cu ea. Ce ne străduim noi, şi marele negoţ pe care-l facem, în tot timpul vieţii noastre, este să-i oferim cât mai puţin şi să-i cerem tot mai mult. Pentru că sincer, după mine, omul este un veşnic nemulţumit. Care dacă îi oferi prea mult, te va ucide pentru puţinul pe care nu i l-ai dat sau pe care ai uitat să i-l dai.


Artistul: Mă bucur că nu ţi-ai pierdut îndemânarea de a căuta justificări şi explicaţii pentru orice problemă. Pentru mine asta înseamnă că nu te-ai schimbat prea mult. Lumea asta nu a reuşit încă să mi te fure ca prieten.


Jurnalistul: Nu te-am văzut de ceva ani. Pe unde ai umblat?


Artistul: Încolo şi încoace, sunt puţin disperat şi am nevoie de ajutorul tău.


Jurnalistul: Aha, spune.


Artistul: Iubesc o femeie. Problema este mai delicată.


Jurnalistul: De ce anume?


Artistul: Pentru că ea este promisă de tatăl ei vitreg altcuiva. Un om cu bani, pe care înclin să cred că nici tu nu-l prea agreezi.


Jurnalistul: Uiţi ceva! Eu nu trebuie să agreez pe nimeni. Ce-l puţin să condamn şi să atrag atenţia. Nu sunt bun decât de criticat.


Artistul: Da, asta ţi-e meseria. Dar, tot sunt convins că personalitatea ta nu se suprapune perfect cu meseria.


Jurnalistul: S-ar putea să ai dreptate. Cine-i individul?


Artistul:(Privindu-l drept în ochi)Politicianul!


Jurnalistul: Da! Acum înţeleg! Să şti dragul meu amic că nu ai nimerit tocmai bine. Îl cunosc pe omul ăsta, este fără scrupule.


Artistul: De aceea am nevoie de tine. Singur n-am nici o şansă cu el.


Jurnalistul: Şi ce vrei să fac?


Artistul: Păi, mă gândeam să-l ajuţi să-şi amintească în văzul lumii totul despre trecutul lui.


Jurnalistul: Vrei să vezi cât de murdare îi sunt cearceafurile dimineaţa?!


Artistul:(Cu faţa palidă.)Cam aşa ceva.


Jurnalistul: Dar mi-ai spus că nu-i tocmai bine ce fac eu.


Artistul: Da, dar nu-l pot învinge decât după propriile sale reguli. Tu eşti destul de şiret şi ambiţios ca să-l da-i de gol.


Jurnalistul: O să accept să te-ajut pentru că îmi eşti prieten. Dar, să te ţii bine, s-ar putea să nu ieşi tot atât de curat din jocul ăsta, după cum spui că eşti acum.


Artistul: Dacă nu reuşesc, nu-mi mai folosesc la nimic virtuţiile mele.


Jurnalistul: Să şti că virtuţiile sunt dictate de împrejurări.(Şi-l bătu pe umăr prieteneşte.)


Cei doi se retraseră, mergând alături, legaţi de un scop comun şi de un trecut nu prea îndepărtat.




___________________urmează_________________


“Dramaturgie de Marius Torok”