Avea bunicul

Avea bunicul

Avea bunicul meu ceva
ce nimeni altul nu avea:
avea un munte de blândețe
și urme adânci de tinerețe,
avea privirea luminoasă
sub ochelari cu rama groasă,
avea cuvinte potrivite
și daruri neobișnuite…

Avea un pod în care stam
când înspre lumea mea fugeam:
cu fân, cu scânduri, cereale,
cu cărți, reviste și ziare,
cu scule-n lăzi orânduite
și cuie noi sau ruginite,
cu un anume foarfece
cu care-și tundea oile.

Acolo sus, în podul lui,
era și roata timpului.
Și o-nvârteam iscoditor,
și în trecut și-n viitor.

Avea un leagăn minunat
de-o grindă groasă atârnat
și îmi plăcea în zbor să cânt
și nimeni zborul nu mi-a frânt.
C-am fost acolo și mai sunt!

Avea un nuc și un cireș
în care mă urcam ades,
livezi cu pruni, butoaie adânci
în care prunele s-arunci,
și-avea, în serile cu ger,
și țuică fiartă cu piper.

Avea un plug, cu el ara,
pământul și-l însămânța
și niciodată n-a lăsat
pământu-n rugă nelucrat!

Și-acum din cer, de sus din stele,
el ară-n gândurile mele,
c-avea dreptate când mi-a zis
că va pleca în Paradis!

Avea bunicul meu cel bun,
în vene sevă de gorun,
avea bunicul meu cel drag
dulceața fructelor de frag.

Avea bunicul meu iubit
ceva frumos, neprihănit:
avea copilăria mea
și a plecat cu tot cu ea!