Și ploaia vine albă...

Poezie de Dragoș Vicol despre Ploaie, Singurătate, Suflet, Dor, Lună, Stele

Și ploaia vine albă...

Și ploaia vine albă, densă, caldă
Pe culmi, peste poieni, peste genuni
Stau arborii cu palmele întinse
Și-un foșnet larg prin cetiniș răsună.

Alunecând printre nervuri și aripi
Ploaia pătrunde-n sufletul pădurii -
Și cețuri albe se preling din piscuri
Și-n ceața, însetați, rotesc vulturii.

Și vine-un ceas când umbrele pășesc
Printre copaci, ca vulpile roșcate -
Când peste ramuri ploua cu-nstelări
Și totul iese din singurătate -

Un ceas când mușchiul fumega ușor,
Când lemnul viu, lovit de stele, sună,
Când cerului îi este dor de munți,
Iar munților le este dor de lună...
Poezie de Dragoș Vicol despre ploaie, singurătate, suflet, dor, lună, stele.

Dragoș Vicol 1947, poet, Prozator

Perioada de viaţă: 1947

Rate this writing:
Generează un alt cod=