Destinul uneori se oglindeste-n vise
5/5 (1 vot)
adaugă un comentariu
Mi-e gura seacă de izvor...Izvor lăsat în urmă, împletit cu doruri şi rădăcini de viaţă. Ne simţim uneori neputincioşi în faţa destinului.
Se spune că destinul ne este scris pe frunte...cred că e adevărat şi mai cred şi că visele sunt adesea avertismente timpurii ale destinului,
ca să ştii mai târziu cum să alegi cărarea. Aţi trăit vreodată sentimentul de deja-vu' ?
Eu, da! Şi nu odată, de mai multe ori! Aţi avut vreodată coşmare,
care v-au trezit în miez de noapte plângând şi tremurând, ca mai apoi, într-un anumit moment al vieţii să vă regăsiţi real în mijlocul aceluiaş coşmar? Eu, da! Nu am talent de clarvăzătoare, dar am avut asemenea trăiri.
Aşa se întâmplă şi atunci când ţi-e dor...visezi ceea ce-ţi doreşti, sperând în împlinire.
Poate că Dumnezeu ne arată calea în vise, însă uneori nu ştim să le citim. Va dau uun exemplu:
Am visat într-o noapte că traversam o poiană, pentru a merge la părinţii mei în vizită.
Locuiau într-un sat pe vârful unui deal şi traversând poiana,
am văzut o casă pe care eu mi-o doream din anii adolescenţei.
(visam o casă a mea şi pretenţiile nu erau aşa mari...
văzusem în revista "Femeia" de atunci, o casă cu o verandă mare şi două balcoane mici...o casă, ca o emblemă. În poză era ţinută în palmă ca şi cum ar fi lăsat să se înţeleagă că doar de noi depinde să avem o casă - şi nu era greu de realizat) O priveam cu admiraţie, iar într-o noapte am visat-o iar suflet am simţit o lumina ce mă ridica iar alături de mine, o măicuţă ce mi-a spus:
"Ai grijă de casă asta, pentru că e un lăcaş sfânt! "
Eu, i-am zis:
"Cum să fie lăcaş , dacă e casa mea, construită de curând? "
...şi privind spre casă, am văzut surprinsă, că pe acoperiş, era
o cruce mare cum au bisericile noastre .
Bine înţeles că am întrebat cum de casa mea are cruce?
Măicuţa, fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a zis:
" Cum să nu aibă, din moment ce aici a fost un schit de maici?
Ai grijă însă, fata mea! Viaţa, te va depărta de ea, dar să nu uiţi, că ai datoria să o îngrijeşti, pentru că tot aici îţi vei face mormântul, atunci când Domnul te va chema.
Uite, vezi nucul acela? La rădăcina lui va sta duhul mamei tale,
pe care trebuie să-l hrăneşti cu dor şi să-l uzi cu lacrimi,
până în ziua când un înger ţi se va arăta în vis şi-ţi va spune
că uşa casei tale este descuiată." Am amuţit, privind mirată către cruce şi mai apoi m-am trezit.
Au trecut mulţi ani de-atunci şi după un eşec în căsătorie,
am încercat să-mi împlinesc visele, idealurile după care tânjam.
Unul era, construcţia casei identice cu cea din revistă.
Tatăl meu a ales terenul fără să mă întrebe în prealabil.
A negociat cu Primăria şi am cumpărat terenul. Era exact în poiana unde visasem casa. Am pus asta pe seama întâmplării
şi n-am dat atenţie prea mare.
Am construit casa şi cum mie mi-ar fi plăcut să am umbră,
mama mea a îngropat nuci de jur împrejurul gardului ce împrejmuia casa, fără să-mi spună. La o discuţie, îi povestisem că mi-aş dori o casă în poiana respectivă, împrejmuită de nuci. Zisese că dacă dumnezeu vrea, mi se va îndeplini dorinţă şi va sădi ea nucii că să-mi aduc aminte de ea şi să ştiu că sufletul ei e pus în rădăcina acelor copaci. N-am aprobat asta, pentru că din vorbele batranilor, ştiam că atunci când trunchiul nucului va ajunge la grosimea gâtului celui căruia l-a sădit, acea persoană va muri...şi cum eu nu concepeam asta, a sădit nucile pe ascuns.
Au răsărit târziu, erau foarte mici când mama mea a plecat acolo unde cântă îngerii.
Atunci, tatăl meu a sădit un brad. Am un băiat şi voia să lase bradul să crească pentru atunci când va face nuntă. Zicea, că poate el nu va mai trăi, însă bradul va fi ca o prezenţă a sa la nunta nepotului lui.
Stând odată de vorbă cu preotul satului-un om bătrân şi înţelept -
am aflat că pe locul unde era poiana cu sute de ani în urmă,
fusese un schit de maici, fapt dovedit istoric şi de la care provenea şi numele satului - Schitu-deal. Atunci, mi-am dat seamă că nimic nu este întâmplător şi că destinul fiecăruia este scris, că visele se împlinesc atunci când îţi doreşti cu toată fiinţa un lucru. Curând după asta, am visat pe mama mea, că mă ţinea în braţe şi mă mângâia pe păr şi-mi spunea să am grijă de casă şi nuci şi să-i trimit şi ei din când în când. Era întuneric şi nu o vedeam bine; voiam să mă apropii şi să o întreb de ce a plecat când eu aveam mai mare nevoie de ea dar mă tot împingea mereu spre o lumina şi s-a depărta. M-am trezit plângând de dor şi am scris un poem închinat ei, numit:
**...SĂ-MI SPUI UN ADEVĂR! **
Am viasat că mă ţineai în brate,
cum numai tu ştiai s-o faci;
Îmi croiai rochii şi îmi făceai moaţe...
acum când plâng, tu nu mă mai împaci.
Erai aşa frumoasă-n cer...divină!
Mă mângâiai încet pe păr
şi mă-mpingeai către lumină,
când eu ceream să-mi spui un adevăr.
De ce te-ai dus să plângi sărmană,
în raiul de unde nimeni nu mai vine?
de ce te-ai dus, iubită mamă?
Tu ştii ce greu îmi este fără tine?
Ma culc mereu gândind la tine
şi-ţi aprind mamă, lumanare,
ştiind că ai plecat...sunt fără tine;
tu ştii mamă, cât sufletul mă doare?
Mă rog mereu să vii să-ţi vezi nepoţii;
că sunt frumoşi...cât au crescut...
să ne bucurăm mămica mea cu toţii,
de nepoţelul meu, ce nu l-ai cunoscut.
Am tot trimis scrisori în ruga mea,
către divinatea care te păstrează...
dar nu m-a auzit şi inima mi-e grea;
cu picături de sânge-mi lăcrimează.
Mereu tu ţi-ai dorit să fiu eu fericită
şi-acuma când pot spune:
- mamă, sunt;
spune-mi un adevăr, mămica mea iubită!
De ce nu vrei, să vii iar pe pământ?
Au trecut câţiva ani...m-am depărtat de casă, aşa cum îmi spusese măicuţa din vis...Destinul m-a dus în Spania însă de câte ori mă întorc, simt o încărcătură emoţională ca atunci când sunt în biserică. E poate, duhul mamei mele, care se hrăneşte cu dor şi lacrimi, pentru că plâng de fiecare dată când mă gândesc la România, la casa mea lăsată acolo, pustie şi tăcută, ca o biserică fără enoriaşi.
Mă visez la umbra nucului, răsărit în faţa casei, într-un balansoar.
Era o dorinţă a mea ce-o împărtăşisem mamei.
Mi-e dor ! mi-e dor de verde...de poiana ce-mi înconjoară casa,
de cântecul greierilor ce se aud noaptea, de un izvor ce curge prin
spatele grădinii mele! Mi-e dor! Mi-e dor atât de tare, că îmi doresc să-mi crească aripi!
Mi-e rădăcina adânc înfiptă, ca rădăcina unui nuc...
N-am mâncat nici măcar o nucă (am fost de fiecare dată primăvara când nucile nu mai erau, le culeg trecătorii ) şi nici umbra n-am simţit-o.
Nucii acum sunt mari însă dorul şi setea, sunt copleşitoare!
M-aş întoarce azi, însă inima mea e împărţită în două...am aici, copiii
şi un nepoţel care are nevoie de mine să crească mare. Ei nu vor să se mai întoarcă...Cealaltă jumătate, (de inimă) e îngropată la rădăcina nucului, aproape de mormântul părinţilor mei.
Încă nu mă pot întoarce, dar într-o zi, chiar de-ar fi să plângă pământul pe mine, vreau să aud izvorul de la rădăcina nucului sub care mă voi odihni, să-mi potolesc setea de verde şi de lacrima pamantui.
Am aici, 9 ani, însă nici până acum n-am reuşit să găsesc o apă dulce
ca cea din izvoarele noastre. Beau apă foarte puţină din acest motiv:
Nu-mi place şi nici nu vreau să-mi placă! Sufletul meu iubeşte un singur loc! Locul unde mi-am petrecut copilăria şi unde ştiu că este spiritul părinţilor mei. Nu vreau să mor străină. Nu mă regăsesc aici, am tot ce trebuie, ar trebui să fiu pe deplin fericită, pentru că am nişte copii frumoşi, cuminţi şi împliniţi...nu pot spune că nu sunt, însă fericirea nu e deplină, atâta timp cât eu simt şi gândesc româneşte.
Am programe de Tv. româneşti, gătesc româneşte, dar nu este
ROMÂNIA !
**MI-E GURA SEACĂ DE IZVOR!**
Mă-nfior şi iar mă pierd,
între iia de cuvinte
şi cuvântul mi-l desmierd,
chiar şi-n lacrima cuminte.
Mi-este gura seacă azi...
de izvorul tău ce minte
şi de cetina de brazi,
ce mă mângâia pe frunte.
Te-oi cânta mereu în vers
râul meu din rădăcină!
sunt o proscrisă-n Univers...
că nu trăiesc în tine, nu am vină!
Mi-e dorul tău pe buze pus!
cuvânt rostit cu mult fior;
din răsărit pan´la apus,
vei fi pe buze-mi tot un dor!
Când am scris acest poem, un coleg dintr-un grup de poezie,
mi-a spus că mă dau "lovită în aripă"
...că, dacă mi-e dor şi iubesc România, de ce am plecat?
Ce pot să aleg, între două opţiuni:
România, sau copiii mei, pe care i-am crescut greu singură
şi cărora le-am dedicat toată viaţa mea? Mai pot alege?
Pentru moment, nu am opţiuni, dar va veni şi vremea
când va trebui să mângâi trunchiul nucilor mei, şi cu asta aş simţi că mângâi sufletul mamei mele, să simt parfumul bradului de lângă poartă, ca şi cum ar fi parfumul tatălui meu, să văd cum răsare soarele de pe veranda casei mele. Atunci şi numai atunci, m-aş simţi ACASĂ! Şi să nu-mi spună mie cineva că visele nu se împlinesc, că destinul nu e scris pe frunte sau că mă dau lovită în aripă. Până atunci, tac...şi tac... căci sunt un suflet rătăcit...singuratic, care scrie cu cerneală roşie ce pulsează în fiecare vers sau cuvânt şi pulsează româneşte!
Se spune că destinul ne este scris pe frunte...cred că e adevărat şi mai cred şi că visele sunt adesea avertismente timpurii ale destinului,
ca să ştii mai târziu cum să alegi cărarea. Aţi trăit vreodată sentimentul de deja-vu' ?
Eu, da! Şi nu odată, de mai multe ori! Aţi avut vreodată coşmare,
care v-au trezit în miez de noapte plângând şi tremurând, ca mai apoi, într-un anumit moment al vieţii să vă regăsiţi real în mijlocul aceluiaş coşmar? Eu, da! Nu am talent de clarvăzătoare, dar am avut asemenea trăiri.
Aşa se întâmplă şi atunci când ţi-e dor...visezi ceea ce-ţi doreşti, sperând în împlinire.
Poate că Dumnezeu ne arată calea în vise, însă uneori nu ştim să le citim. Va dau uun exemplu:
Am visat într-o noapte că traversam o poiană, pentru a merge la părinţii mei în vizită.
Locuiau într-un sat pe vârful unui deal şi traversând poiana,
am văzut o casă pe care eu mi-o doream din anii adolescenţei.
(visam o casă a mea şi pretenţiile nu erau aşa mari...
văzusem în revista "Femeia" de atunci, o casă cu o verandă mare şi două balcoane mici...o casă, ca o emblemă. În poză era ţinută în palmă ca şi cum ar fi lăsat să se înţeleagă că doar de noi depinde să avem o casă - şi nu era greu de realizat) O priveam cu admiraţie, iar într-o noapte am visat-o iar suflet am simţit o lumina ce mă ridica iar alături de mine, o măicuţă ce mi-a spus:
"Ai grijă de casă asta, pentru că e un lăcaş sfânt! "
Eu, i-am zis:
"Cum să fie lăcaş , dacă e casa mea, construită de curând? "
...şi privind spre casă, am văzut surprinsă, că pe acoperiş, era
o cruce mare cum au bisericile noastre .
Bine înţeles că am întrebat cum de casa mea are cruce?
Măicuţa, fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a zis:
" Cum să nu aibă, din moment ce aici a fost un schit de maici?
Ai grijă însă, fata mea! Viaţa, te va depărta de ea, dar să nu uiţi, că ai datoria să o îngrijeşti, pentru că tot aici îţi vei face mormântul, atunci când Domnul te va chema.
Uite, vezi nucul acela? La rădăcina lui va sta duhul mamei tale,
pe care trebuie să-l hrăneşti cu dor şi să-l uzi cu lacrimi,
până în ziua când un înger ţi se va arăta în vis şi-ţi va spune
că uşa casei tale este descuiată." Am amuţit, privind mirată către cruce şi mai apoi m-am trezit.
Au trecut mulţi ani de-atunci şi după un eşec în căsătorie,
am încercat să-mi împlinesc visele, idealurile după care tânjam.
Unul era, construcţia casei identice cu cea din revistă.
Tatăl meu a ales terenul fără să mă întrebe în prealabil.
A negociat cu Primăria şi am cumpărat terenul. Era exact în poiana unde visasem casa. Am pus asta pe seama întâmplării
şi n-am dat atenţie prea mare.
Am construit casa şi cum mie mi-ar fi plăcut să am umbră,
mama mea a îngropat nuci de jur împrejurul gardului ce împrejmuia casa, fără să-mi spună. La o discuţie, îi povestisem că mi-aş dori o casă în poiana respectivă, împrejmuită de nuci. Zisese că dacă dumnezeu vrea, mi se va îndeplini dorinţă şi va sădi ea nucii că să-mi aduc aminte de ea şi să ştiu că sufletul ei e pus în rădăcina acelor copaci. N-am aprobat asta, pentru că din vorbele batranilor, ştiam că atunci când trunchiul nucului va ajunge la grosimea gâtului celui căruia l-a sădit, acea persoană va muri...şi cum eu nu concepeam asta, a sădit nucile pe ascuns.
Au răsărit târziu, erau foarte mici când mama mea a plecat acolo unde cântă îngerii.
Atunci, tatăl meu a sădit un brad. Am un băiat şi voia să lase bradul să crească pentru atunci când va face nuntă. Zicea, că poate el nu va mai trăi, însă bradul va fi ca o prezenţă a sa la nunta nepotului lui.
Stând odată de vorbă cu preotul satului-un om bătrân şi înţelept -
am aflat că pe locul unde era poiana cu sute de ani în urmă,
fusese un schit de maici, fapt dovedit istoric şi de la care provenea şi numele satului - Schitu-deal. Atunci, mi-am dat seamă că nimic nu este întâmplător şi că destinul fiecăruia este scris, că visele se împlinesc atunci când îţi doreşti cu toată fiinţa un lucru. Curând după asta, am visat pe mama mea, că mă ţinea în braţe şi mă mângâia pe păr şi-mi spunea să am grijă de casă şi nuci şi să-i trimit şi ei din când în când. Era întuneric şi nu o vedeam bine; voiam să mă apropii şi să o întreb de ce a plecat când eu aveam mai mare nevoie de ea dar mă tot împingea mereu spre o lumina şi s-a depărta. M-am trezit plângând de dor şi am scris un poem închinat ei, numit:
**...SĂ-MI SPUI UN ADEVĂR! **
Am viasat că mă ţineai în brate,
cum numai tu ştiai s-o faci;
Îmi croiai rochii şi îmi făceai moaţe...
acum când plâng, tu nu mă mai împaci.
Erai aşa frumoasă-n cer...divină!
Mă mângâiai încet pe păr
şi mă-mpingeai către lumină,
când eu ceream să-mi spui un adevăr.
De ce te-ai dus să plângi sărmană,
în raiul de unde nimeni nu mai vine?
de ce te-ai dus, iubită mamă?
Tu ştii ce greu îmi este fără tine?
Ma culc mereu gândind la tine
şi-ţi aprind mamă, lumanare,
ştiind că ai plecat...sunt fără tine;
tu ştii mamă, cât sufletul mă doare?
Mă rog mereu să vii să-ţi vezi nepoţii;
că sunt frumoşi...cât au crescut...
să ne bucurăm mămica mea cu toţii,
de nepoţelul meu, ce nu l-ai cunoscut.
Am tot trimis scrisori în ruga mea,
către divinatea care te păstrează...
dar nu m-a auzit şi inima mi-e grea;
cu picături de sânge-mi lăcrimează.
Mereu tu ţi-ai dorit să fiu eu fericită
şi-acuma când pot spune:
- mamă, sunt;
spune-mi un adevăr, mămica mea iubită!
De ce nu vrei, să vii iar pe pământ?
Au trecut câţiva ani...m-am depărtat de casă, aşa cum îmi spusese măicuţa din vis...Destinul m-a dus în Spania însă de câte ori mă întorc, simt o încărcătură emoţională ca atunci când sunt în biserică. E poate, duhul mamei mele, care se hrăneşte cu dor şi lacrimi, pentru că plâng de fiecare dată când mă gândesc la România, la casa mea lăsată acolo, pustie şi tăcută, ca o biserică fără enoriaşi.
Mă visez la umbra nucului, răsărit în faţa casei, într-un balansoar.
Era o dorinţă a mea ce-o împărtăşisem mamei.
Mi-e dor ! mi-e dor de verde...de poiana ce-mi înconjoară casa,
de cântecul greierilor ce se aud noaptea, de un izvor ce curge prin
spatele grădinii mele! Mi-e dor! Mi-e dor atât de tare, că îmi doresc să-mi crească aripi!
Mi-e rădăcina adânc înfiptă, ca rădăcina unui nuc...
N-am mâncat nici măcar o nucă (am fost de fiecare dată primăvara când nucile nu mai erau, le culeg trecătorii ) şi nici umbra n-am simţit-o.
Nucii acum sunt mari însă dorul şi setea, sunt copleşitoare!
M-aş întoarce azi, însă inima mea e împărţită în două...am aici, copiii
şi un nepoţel care are nevoie de mine să crească mare. Ei nu vor să se mai întoarcă...Cealaltă jumătate, (de inimă) e îngropată la rădăcina nucului, aproape de mormântul părinţilor mei.
Încă nu mă pot întoarce, dar într-o zi, chiar de-ar fi să plângă pământul pe mine, vreau să aud izvorul de la rădăcina nucului sub care mă voi odihni, să-mi potolesc setea de verde şi de lacrima pamantui.
Am aici, 9 ani, însă nici până acum n-am reuşit să găsesc o apă dulce
ca cea din izvoarele noastre. Beau apă foarte puţină din acest motiv:
Nu-mi place şi nici nu vreau să-mi placă! Sufletul meu iubeşte un singur loc! Locul unde mi-am petrecut copilăria şi unde ştiu că este spiritul părinţilor mei. Nu vreau să mor străină. Nu mă regăsesc aici, am tot ce trebuie, ar trebui să fiu pe deplin fericită, pentru că am nişte copii frumoşi, cuminţi şi împliniţi...nu pot spune că nu sunt, însă fericirea nu e deplină, atâta timp cât eu simt şi gândesc româneşte.
Am programe de Tv. româneşti, gătesc româneşte, dar nu este
ROMÂNIA !
**MI-E GURA SEACĂ DE IZVOR!**
Mă-nfior şi iar mă pierd,
între iia de cuvinte
şi cuvântul mi-l desmierd,
chiar şi-n lacrima cuminte.
Mi-este gura seacă azi...
de izvorul tău ce minte
şi de cetina de brazi,
ce mă mângâia pe frunte.
Te-oi cânta mereu în vers
râul meu din rădăcină!
sunt o proscrisă-n Univers...
că nu trăiesc în tine, nu am vină!
Mi-e dorul tău pe buze pus!
cuvânt rostit cu mult fior;
din răsărit pan´la apus,
vei fi pe buze-mi tot un dor!
Când am scris acest poem, un coleg dintr-un grup de poezie,
mi-a spus că mă dau "lovită în aripă"
...că, dacă mi-e dor şi iubesc România, de ce am plecat?
Ce pot să aleg, între două opţiuni:
România, sau copiii mei, pe care i-am crescut greu singură
şi cărora le-am dedicat toată viaţa mea? Mai pot alege?
Pentru moment, nu am opţiuni, dar va veni şi vremea
când va trebui să mângâi trunchiul nucilor mei, şi cu asta aş simţi că mângâi sufletul mamei mele, să simt parfumul bradului de lângă poartă, ca şi cum ar fi parfumul tatălui meu, să văd cum răsare soarele de pe veranda casei mele. Atunci şi numai atunci, m-aş simţi ACASĂ! Şi să nu-mi spună mie cineva că visele nu se împlinesc, că destinul nu e scris pe frunte sau că mă dau lovită în aripă. Până atunci, tac...şi tac... căci sunt un suflet rătăcit...singuratic, care scrie cu cerneală roşie ce pulsează în fiecare vers sau cuvânt şi pulsează româneşte!
Duminică, 25 august 2013
Autor: Dida Diana Ciopnea
Source: Dida Diana Cioponea
