Între spirit pendulator şi dinamitare de orizonturi

Filosof al culturii, etnolog acribios, dublat de un „mitosof“ / folclorist, poet, romancier etc., un galaxiedric în toată puterea cuvântului, este Iulian Chivu (născut în zodia Capricornului, la 27 decembrie 1948 – „naştere înregistrată însă la 3 ianuarie 1949“, fapt nu de puţine ori întâlnit în anii de trecere a României „de la regat“ la „republică“ –, în localitatea Văcăreşti, din comuna Drăgăneşti de Vede, judeţul Teleorman, cu studii liceale bacalaureate în anul 1967, la Roşiorii de Vede, cu studii universitare încheiate în anul 1971, la Facultatea de Filologie de la Institutul Pedagogic din Baia Mare).

Debutul editorial al lui Iulian Chivu are loc înaintea Revoluţiei Anticomuniste Valahe din Decembrie 1989 cu o excelentă „antologie de epică populară fantastică şi studiu introductiv pe tema timpului şi spaţiului“, «Basmul cu Soarele şi Luna» (Bucureşti, Editura Minerva, 1988).

Opera eseistică şi de cercetare ştiinţifică publicată din 1994 şi până în prezent arată că Iulian Chivu are o impresionantă „întemeiere cărturărească“ şi capacitatea de a dinamita / sparge orizonturi, mai totdeauna reuşind să facă a se ivi reliefuri noi ale cunoaşterii interdisciplinare, după cum se certyifică prin opurile: «Folclor din satele de pe Burdea» (1994), «Cultul grâului şi al pâinii la români» (1997), «Reporter în stepa tranziţiei sau zece prilejuri de deontologie», publicistică (2003), «Semioză şi deictica semnului în credinţele româneşti» (2006), «Studii şi articole de etnologie» (2007), «Homo moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc» (2008), «Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart», I (Bucureşti, Editura Herald [ISBN 978–973–111–167–4], 2010; pagini A-5: 240; infra, „sub lupa noastră“), «Solemnitatea ignoranţei. Eseurile de la Stuttgart», II (Bucureşti, Editura Herald [ISBN 978-973-111-366-1], 2012; pagini A-5: 240; infra, „sub lupa noastră“) etc.

Zigzagare şi „spirit pendulator“. Noua carte semnată de Iulian Chivu, «Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart», II (2010), certifică, într-o aură a cărei densitate de fotoni creşte admirabil de la un anotimp la altul, o descendenţă de nobleţe vulcănesciană, un profund filosof al culturii, de autenticitate „cutumiar-valahică“, de care spiritul vremii începe să ţină cont la un mod indicativ, imperios-prezent.
Din cuvântul înainte semnat de Lucian Hetco, spicuim pentru Distinsul Receptor câteva aserţiuni întemeiate pe substanţa eseistică de excepţie din această carte de sărbătoare a Ideii:
«Colaborator al revistei româno-germane, „Agero“, din Stuttgart, de unde şi subtitlul acestei lucrări, Iulian Chivu face o notă aparte în sumarul revistei şi prin temele abordate, şi prin stilul lui concis, cu precădere pe idee. În această nouă lucrare […], continuă preocupările din „Semioză şi deictica semnului“ […], continuă în sinteză o serie de observaţii de natură etică, dar şi de psihologie etnică, pe care tematic nu le putea include în „Homo Moralis“, dar a căror valabilitate poate străluci în independenţă. Dacă, de pildă, filosoful C. Noica identifica şase maladii ale spiritului contemporan (maladiile determinării), Iulian Chivu identifică, dintr-o altă perspectivă, tot atâtea nefericiri ale gândului: nefericirea comodităţii, a cutezanţei, a vrerii, a rezistenţei, a disciplinării şi a concilierii. […] Autorul nu se cantonează în lingvistică şi îi lasă deschise controversele, ocolindu-le ca pe nişte capcane, însă atras de o anumită „gramatică a personalităţii“ în care face paradigma eului, conjugă în diatezele reflexivităţii opţiuni, congruenţe…».



Eseurile din această carte – în majoritatea lor, publicate în revista online, «Agero», din Stuttgart (de unde şi „appendix-ul“ titlului) – se dispun triadic, în macrosecţiunile: (I) «Nefericirile gândului», (II) «Verba dicendi» şi (III) «Etnologie, etnosofie».

„Accentul circumflex“ din titlul cărţii, se iveşte, fireşte, din eseul „panoului central“, «Spiritul pendulator», cuprins în secţiunea întâi («Nefericirile gândului»), dinspre un „pol-plus“ în buclele culcate ale semnului / hieroglifei clasice – prin care se desemnează „infinitul“ – şi dinspre o irepresibilă sete de nuanţare a reliefurilor celebrei teorii a pendulatorialului (folosim derivatul acesta pentru sugestia spaţialităţii / arhitecturalului), „deal – vale“ / „vale – deal “, deşi radiografiile spiritualităţii noastre pelasgo->valaho-dace arată la toate seismografele preistoriilor şi ale istoriilor „zigzagul“ („abis – creastă / creastă – abis…“), ceea ce evidenţiază o mai categorică, ori, mai exact spus, „categorială“ pendulare a biospiritului ca „oglindire“ fidelă a „tectonicii“ hărăzite „în labirint“ (aici, labirintul poate fi receptat nu neapărat ca simbol tangent limitei tragic-existenţiale, ci drept stratificare „în continente de gânduri“, cum ar zice Poetul mileniului prezent).

În spaţiul / relieful valahofon, cu „zone-tampon“, „zone de aculturaţie“ / „zone de conculturaţie“, după cum relevă Iulian Chivu, sinele naţional-valah este inalterabil:
- «tot ce vizează identitatea sinelui naţional rămâne nealterat, valorile comune fiind vizibile pe alte paliere ale convieţuirii, cel mai pregnant, în codul moral convenţional şi de tip special»;
- spiritul pendulator rezidă în valorile produse de „coexistenţă“: «coexistenţa […] îşi produce valorile ei, ca deschidere, pe când existenţa, ca închidere, adânceşte valorile sinelui în contradicţiile şi în armoniile lui»; «se împacă spiritul pendulator cu sinele hăituindu-se între gloata lumii percepute şi mulţimile înlănţuite ale existenţei, condiţionându-şi pacea, când de adevăruri, când de valori, când de criterii, după o metafizică dogmatizată a conflictualităţii ontice» (p. 40).

În macrostructura triadică a lucrării (supra), se evidenţiază „nefericirile Gândului“, în „vecinătate“ / „concordanţă“ cu noicienele „maladii ale Spiritului“, de vreme ce peren-fericita gândire este rodul paradoxist şi „de cod“ al nefericitelor gânduri, propulsându-şi semnificanţii / semnificaţii în categorii gramaticale ale unor verba dicendi, cu majoritatea „diatezelor“ Eului şi ale „opţiunii“, întru creşterea „densităţii de fotoni“ pentru antropologia teluric-celestă de pe „continentele“ etnologiei, etnosofiei etc., cu nebănuite câştiguri interdisciplinare, ori transdisciplinare.

„Dinamitare chiviană“ de orizonturi. Poate şi dintr-o dorinţă de cristalizare / geometrizare „triadică“, evidenţiată în primul volum al „eseurilor stuttgartiene“, (Spiritul pendulator: I / «Nefericirile gândului»; II / «Verba dicendi» şi III / «Etnologie, etnosofie» – supra), Iulian Chivu, în recent-secundul volum, Solemnitatea ignoranţei: eseurile de la Stuttgart II (2012), îşi structurează materia eseistică „în benefică simetrie“, însă lăsându-se „perceptibil“ / „indiscutabil“ un alt original „unghi de fugă“ cu vârfu-n orizontul de cunoaştere abordat.



Macrosecţiunile“ / „capitolele“ noului / secundului volum, Solemnitatea ignoranţei: eseurile de la Stuttgart II, sunt în „fidele oglindiri“: (I) Existenţa ca f(x) (pp. 5 – 102), (II) Dialoguri indo-europene (pp. 103 – 174) şi (III) Despre fiind-ul românesc (pp. 175 – 232).

Pentru o mai rapidă „orientare“ a Distinsului Receptor de eseistică în aria / relieful de spirit al cărţii, n-a uitat să adauge – dinspre sobrietatea cercetătorului – şi un binevenit-ştiinţific indice de nume.

În corola celor 15 eseuri din prima parte a volumului secund, Solemnitatea ignoanţei..., pusă sub pecetea titlului macrotematic, Existenţa ca f[uncţie de]( x), Iulian Chivu abordează eclatante teme / idei „de ultimă oră“, dar cu deosebită familiaritate şi cu „bogăţie“ bibliografică: raportul semantic-sincretic dintre cuvinte / litere şi numere / cifre, «relaţie, relativ, relaţionism, relativism şi mai apoi corelativ / corelaţie» (p. 5 / cf. Statornicirea în relativ, pp. 5 – 11), «pasul considerabil [...] făcut spre logica fuzzy de către Jan Lukasiewicz prin valenţa lui posibil şi nevalid...» (p. 12), paradoxurile lui Russel, conceptul russelian de constituient etc. (în „capitolul“ secund al macrosecţiunii, sau, dacă se doreşte, „subcapitolul“: Cu Russel, către servitutea analizei, pp. 12 – 17), universalia in re / ante rem, ipostazele universalului în «şcoala hindusă Nyaya în ceea ce numea Hetuvada (ştiinţa logicii şi argumentării)...» (p. 18), ipostaziere metafixică şi ipostaziere psihologică la Husserl, apofaticul gândirii / experienţa catafatică, apofatic / apofantic, polidirecţionalitatea logicii: aristotelică / tradiţională, formală, matematică, deontică, fuzzy, „neutrosofică“, «trei proverbe de sorginte etnosofică diferită: proverbul arab a fost semănat cuvântul „mâine“ şi nu a mai răsărit, proverbul chinezesc uşa cea mai bine încuiată este cea pe care o putem lăsa deschisă şi proverbul german aproape nu este nici pe jumătate vs. proverbul grecesc începutul reprezintă jumătate din orice acţiune...» (p. 24) etc. (v. Erorile logice informale şi aporiile factuale, pp. 18 – 26), gramaticile generative, limbaje dependente / independente de context, «nivelul densităţii morale a unei etnii în sincronie cu schimbarea densităţii morale în diacronie» (p. 30) etc. (cf. Formal contra informal în factualitate (pp. 27 – 31), tipologia etnosofică, (E. Cioran despre) „mersul prin istorii «cu faţa înapoi, privind spre trecut»“ (p. 32), Des-Facerea conversiv al Facerii / «plăcerea Des-Facerii intră în contradicţie cu durerea consecvenţei» (p. 32 sq.), dichotomia trup (întindere) / spirit (esenţă) «care hotărăşte între angoasă şi acţiune» (p. 33) etc. (cf. Des-Facerea – sensul certitudinii şi apelul la probabilitate, pp. 32 – 37), „plaja“ mecanismului de defensă – tipuri: narcisic, imatur etc., intelectualizare (după Russel), raţionalizare, domeniu / condomeniu etc. (cf. Prefer existenţa de tipul..., pp. 38 – 43), fiinţa adăugată, fiinţa care îşi excede, tragic şi Weltanschauung etc. (v. Cu Otto Rank, despre Fiinţa care îşi excede, pp. 44 – 49), «facticitatea lui a exista» (p. 55), «apofanticul a fi» etc. (cf. Noematicul a fi şi apofanticul a exista, pp. 60 – 55), heideggerianul Dasein, cele cinci secvenţe ale „coborârii transcendenţei în ecstază“, fiinţa aristotelică, Fiinţa Eternă etc. (cf. Ordine metafizică şi efectivitate ecstatică, pp. 56 – 64), înţelepciunea care „nu trebuie să tulbure mintea neştiutorilor conectaţi faptei“ (Bhagavad-Gita, III, 26), «maketingul politic, aşa cum este el înţeles de media românească, sfidând evoluţia sau involuţia unor factori economici [ce] generază referenţi divergenţi (de pildă, o aserţiune a lui Traian Băsescu din anii când era minstru al transporturilor, o alta de pe când era primarul capitalei şi o alta din primul mandat de preşedinte) spre a forţa argumente ale unei inconsecvenţe politice a personajului» (p. 68), „entitema de ordinul al III-lea“ etc. (în Referenţi şi referinţe în judecata politică de valoare, pp. 65 – 70), în absenţa unui imperio «tratat De stultitia» (p. 71) şi în permanenţa unui tratat De senectute, coordonate umoristice şi subtil-ştiinţifice în cartea Triumful prostiei: mic tratat despre prostia inteligentă (Bucureşti, Ed. Nemira, 2008), prostia în maxime celebre: prostia ca neştiinţă („factică“, „neputincios-raţională“), prostia ca neputinţă („referenţială“, „prostie a raţiunii“), prostia ca îndărătnicie, raportările prostiei (în definiţii) «la inteligenţă, incultură, ignoranţă, idioţie, nesocotinţă, stupiditate etc.», «la normalitate, absurditate, nepricepere, neghiobie, nerozie, gafă etc.» (p. 75), factori de personalitate în 15 trăsături (în Solemnitatea ignoranţei – De stultitia, pp. 71 – 76), «Dumnezeu este etern în omniprezenţă, omnipotenţă şi omniscienţă, indiferent dacă a fost căutat în chip apofatic, catafatic, sau pe calea revelaţiei» (p. 77 sq.), „triada-numinos“: mysterium, tremendum, fascinans (cf. O reflecţie de fundament, nu de esenţă, pp. 77 – 81), ens-ul ca „limită“ cu vectorizare / „curgere“ «dinspre neputinţă, cu îndrăzneală, spre dorinţă» (p. 82), «o rigidă Weltanschauung, cu accentuarea rituală a pragurilor şi a pasajelor» (p. 83), lume / sens între inter- / intra- şi trans- etc. (cf. Pragul şi hotarul, de la intra- spre trans-, pp. 82 – 85), sanctuarul divinităţilor acvatice, Naiade / Nereide / Oceanide, de la Homer încoace («Comentariile lui Porphirius se concentrează mai mult decât pe celălalt detaliu, cele două porţi, una spre Crivăţ, iar cealaltă spre miazăzi, sfinţită: pe ea nu umblă oameni, ci nemuritorii» – p. 88 –, nemuritori din Cogaion / Zalmoxianism, desigur), pentru că «în Peştera Nimfelor se face trecerea de la semnal la simbol, dacă punem deoparte semnalul ca parte a lumii fizice iar simbolul ca funcţie umană a semnificării» (p. 90), polii sacrului – puritatea, impuritate etc. (cf. Reflecţii din Peştera Nimfelor, pp. 86 – 92), noţiunea germană de Innerlickeit, „interioritate / calitate a ceea ce este profund interiorizat“, „inegalabilul“ Lied, formulări logice «de incluziune», «de mărime», «de identificare», «de cauzalitate», comparatism paremiologic german, englez (după Nietzsche), francez, valah etc. (cf. Firea germană în şase proverbe, pp. 93 – 98), conceptul de valoare, „insuficienţa definirii“, lăutărismul românesc («la care trimite Constantin Noica» – p. 100), raportul idee-persoană / idei-de-grup-social, „eşecul sindicatelor în lăutărismul ideii-formă“ etc. (cf. Autoflagelarea elitistă în cultură, pp. 99 – 102).

În corola celor 8 eseuri din a doua parte a volumului secund, Solemnitatea ignoanţei..., pusă sub pecetea titlului macrotematic, Dialoguri indo-europene, Iulian Chivu operează cu o altă serie de idei / concepte având încă „incandescente filamentele de wolfram“: spiritul veacului „insurgent“ / „distopic“, limba / „extensie“ – plan „sincronic“, „suprafaţă“ de gândire – şi logica / „intensie“ – plan „diacronic“, „adâncime“, „palier lingvistic vs. palier logic“, „palier suprafaţă vs. palier adâncime“, «palierul spaţiu / timp sau / şi spaţio-temporalitate – palier al subcontrarietăţii» (p. 104), „fiinţa excesivă“, „fiinţa primitivă“, „timpul primitivului – ciclicitate controlată“ etc. (cf. Distopii şi insurgenţe ale spiritului contemporan, pp. 103 – 107), jainismul şi «cele patru condiţii ale unei opere filosofice: visaya (tema), parayojana (scopul), sambandha (legătura), adhikarin (persoanele cărora le este adresată opera filosofică)» (p. 109), suflet individual / Jiva, sinele idividual / Jiva-Atman, „sufletul-substanţă-omniprezentă“, Fiinţă / Fiinţare şi flux-refluxurile cunoaşterii etc. (v. De la Adhyavasaya la Weltanschuung, pp. 108 – 114), Goetheanum-ul, casă-trup – cosmos, samsara / prag, principiu eteric, plan buddhic / nirvanic, Eu / Atman, Fiinţare / Dasein etc (cf. Ezoterismul lui Chatterji şi antroposofia lui Steiner, pp. 115 – 123), Fiinţa-Essenţia / Existentia, gândire universală / specială (René Guénon), acţiune / karma etc. (cf. Fiinţa căutată şi Fiinţa care se caută, pp. 124 – 129), orientalism, occidentalism real, „concepţia lui Swami“, „statutul european al femeii“, „lucrările de macrobiotică ale lui Nyoichi Sakurazawa“ etc. (cf. Noemă şi noeză într-o judecată geopolitică, pp. 130 – 141), Orient-„autoprotector“ – Occident-„deschis-oriental“, originala cosmologie a lui Steiner (Omul – hieroglifă a cosmosului, cele 17 conferinţe de la Dornach, 1920), pneuma (Anaximene) / anima (Aristotel), „trupul ca templu al lui Dumnezeu“, timp ciclic / timp calificat etc. (cf. Cosmologia lui Steiner şi metafizica lui Guénon, pp. 142 – 152), principii esenţiale: Dharma (datoria), Karma (acţiunea / efectul), Kama / Sukha (plăcerea), Dukkha (durerea), Moksha (eliberarea) etc.; Înţelepciunea, Vitejia, Prudenţa, Dreptatea (după Platon); Credinţa, Nădejdea, Iubirea (după Plotin), „genealogia reptilo-umană“ a lui Richard Laurence (1760 – 1838) a cărei veridicitate – dacă-i pusă în evidenţă de descoperirile arheologice euro-asiatice din 1840 şi până în prezent şi dacă se are în vedere constatarea arheologilor / istoricilor chinezi şi indieni după care neoliticul asiatic este de sorginte european-carpatină – se relevă nu în orizontul anului 1550 î. H., ci în orizonturile anilor 6500 – 5300 î. H. (la 5300 î. H. se datează radiocarbonic tăbliţele scrise tărtăriene, atât cele două, „rectangularele“, cât şi cea „rotundă“, sau Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Ardeal, din Dacia-România (cf. Fluxuri şi refluxuri, pp. 153 – 164), ştiinţa de a produce şi ştiinţa de a împărţi, idei economice în circuit de-aproape 2060 de ani, de la Cicero – «echilibrarea bugetului, întărirea tezaurului, reducerea datoriei publice şi a aparatului funcţionăresc, limitarea datoriilor către provinciile imperiului» (p. 166) – şi până în contemporanul „capitalism sălbatic“, de la Imperiul Roman şi până în contemporana Uniune Europeană etc. (cf. Occidentul impune piaţa, Orientul o gândeşte, pp. 165 – 174).

În corola celor 9 eseuri din a treia parte a volumului secund, Solemnitatea ignoanţei..., pusă sub pecetea ispititorului titlu de macrotematică noiciană, Despre fiind-ul românesc, Iulian Chivu circumscrie eseisticii sale de-o limpiditate „fără frontiere“, o altă serie de idei / concepte „spărgătoare“ de orizonturi ale cunoaşterii ştiinţifice / metaforice: existenţă – «predicat apodictic din punct de vedere logic, fiindcă, prin valoarea de adevăr, depinde de o multitudine de variabile şi, prin deducţie, se poate vorbi de un fiind universal ale cărui variabile se regăsesc în fiind-ul etnic, determinat de rasă, conjuncturi diacronice (aculturaţii, conculturaţii), orizont istoric, scopuri morale ce decurg din manifestările sentimentului numinos, mediu cultural, climat social etc.» (p. 175), predicat în sens aristotelic, în accepţiunile: «1. ceea ce se rezumă la adevărul judecăţilor; 2. cele zece categorii proprii (predicamenta), respectiv substanţă, cantitate, calitate, relaţie, loc, timp, poziţie, posesie, acţiune, pasiune...» (ibid.), strategii sincronice / transversale, strategii diacronice / longitudinale, strategii comparative / de diferenţiere etc. (cf. Preliminarii, pp. 175 – 179), «...Frumosul pur este în afara oricărui păcat, iar Binele, dacă vine din acurateţea cugetării, merge în sensul Fiinţei Graţiabile (Răul, în dihotomie, împiedică Binele să fie deplin, după cum a spus Sartre)...» (p. 180), mituri memoriale, mituri fenomenologice, mituri transcendentale, Zeul Soare / Samosh („Soarele-Moş“ reprezentat de discul ceresc-senin la Pelasgi > Valahi) „pierdut“ / „regăsit“, «motiv identificat şi de Romulus Vulcănescu în câteva aplice din tezaurul de la Craiova precum şi în broderiile bucovinene, intitulat motivul terra quetum» (p. 182), „cei doisprezece sori“ / „cele douăsprezece semne zodiacale“ etc. (cf. Roata vieţii, pp. 180 – 186), „devenire întru Fiinţă“ (Noica) – „Das An-wesen“ („Fiinţa ajunsă la propria-i prezenţă“ / Heidegger) etc. (cf. Conceptualizarea, pp. 187 – 193), Pelasgii > Valahii (Dacoromânii) – «popor cald, afectuos, după tempoeramentul lor vulcanic, vădit previzibil, deschis mai ales în lucrurile pozitive, uşor ipocrit chiar, însă rezervat, suspicioas cu ceea ce nu-i vine la socoteală: ocoleşte lucrurile grave, deşi ar putea să le înfrunte fiind ascuţit la minte şi la vorbă, dar nu atacă decât ca să se apere, şi asta doar când nu mai are altă cale de scăpare» (p. 194), „pasivitate, rezistenţă defensivă“, valahism / dacoromânism – „politică de selecţionare a valorilor, dreaptă până la cruzime“, numărul „decepţionaţilor poporului nostru“ etc. (cf. Afectivitatea, pp. 194 – 199), «specificul unei naţiuni este aidoma caracterului membrilor săi şi se defineşte prin componentele psihice complexe înglobând temperamentul, voinţa, afectivitatea, asumarea trăsăturilor morale promovate de societate, statornicie, tenacitate, demnitate, originalitate» (p. 200), «orice personalitate este un caracter, pe când nu orice caracter este şi o personalitate» (ibid.), naţionalismul valah / dacoromânesc – în constatarea lui M. Ralea – «nu e o virtute, ci o stare de fapt» (p. 203), conceptul de generaţie înseamnă şi «o critică, adică o rezistenţă, un program de idei şi sentimente», debusolare istorică îndelungată etc. (cf. Voinţa, pp. 200 – 205), misionarismul / evanghelizarea Sfântului Apostol Andrei, Dumnezeul Valahimii / Dacoromânimii ca Fiinţă Reală / Ens > Ins «imagine cu care ne-au desprins chiar basmele şi legendele mitologice autohtone», ceea ce ar duce – după cum evidenţiază imediat autorul – la faptul că (Pelasgul > Valahul / Dacoromânul) nu are «pătrunderea mistică a religiei creştine» (p. 207), fără a se ţine cont şi de Creştinismul Cosmic, subtila metaforă prin care Mircea Eliade a desemnat Zalmoxianismul Pelasgimii > Valahimii, cu-aproape două milenii anterior Creştinismului (cf. Sentimentul religios, pp. 206 – 212), destinul naţional valah şi festina lente prin istorii, Valahimea – obiect istoric al marilor puteri, horetită, catholită, fapta bijectivă etc. (cf. Factual şi facticitate, pp. 213 – 218), „constante ale firii“ Valahimii şi „înclinarea“ de a bulversa mai iute «sistemul de valori, decât să accepte o înnoire», fiind «gata să egalizeze în chip paradoxal inegalităţile şi să substituie o calitate cu cantităţi...» (p. 219), categorii constitutive / regulatoare (dinspre: Lucian Blaga, Mircea Vulcănescu, Petre Andrei ş. a.), destin şi „sincope în valorizarea politică“ etc. (cf. Valorile şi valorizarea, pp. 219 – 226), Engels despre Valahime, „nefericirea thracilor“, civilizaţia rurală valahă «în cumpăna destinului său din anii comunismului în timp ce viaţa devenise unica ei obsesie» (p. 230), imperioasa autoritate politică în măsură să garanteze „echilibrul pe termen lung“ etc. (cf. Cumpăna destinului, pp. 227 – 232).

Şi cel de-al doilea volum, Solemnitatea ignoranţei: eseurile de la Stuttgart II (2012), de Iulian Chivu, dinamitează imens-ruginite labirinturi-pântece-de-balene, înghiţitoare de antic-biblici / moderni-Iona, şi mută tot mai departe – întru tot mai Marele Adevăr – orizonturile cunoaşterii ştiinţifice / metaforice, stabilind incontestabil-noi coordonate.

„Istoria ideilor între adevărul ’absolut’ şi cel sibil(in)ic. În ceea ce priveşte „tristeţea metafizică a desăvârşirii“, se constată cu lejeritate că deopotrivă de frumos şi de imperios este atât adevărul „absolut“, cât şi adevărul „sibil(in)ic“, mai ales când ai de-a face cu o nouă petală din corola operei interdisciplinare a unui „scriitor galaxiedric“ – critic literar, editor-antologator, eseist, etnolog, filosof al culturii, folclorist, hermeneut, istoric literar, poet (numai „prin debut“ şi, deocamdată, cu „păstrare de metaforice urme“, în câteva titluri, ale unei „extinderi paranasian-geografice“ pe direcţia „Roşiori de Vede / Dacia – Stuttgart / Germania – Ullervad / Suedia“), publicist, romancier etc. – de talia lui Iulian Chivu (cel născut în Zodia Capricornului, în localitatea Văcăreşti, din comuna Drăgăneşti de Vede / Dacia-de-România, la 27 decembrie 1948 – dată substituită „de notar“ cu cea de 3 ianuarie 1949, drept „virtute de Anul Nou“, evident, în «Certificatul de naştere», eliberat după marea sărbătoare planetară –, cu copilărie şi şcoală primară / gimnazială pe „pământul naşterii“, cu adolescenţă şi studii liceale la Roşiori de Vede, unde, în 1967, îşi ia Examenul de Maturitate / Bacalaureatul, apoi cu studii universitare la Facultatea de Filologie din cadrul Institutului Pedagogic din Baia Mare, în anul 1971, eliberându-i-se Diploma de licenţă în filologie, dar şi, mai apoi, cu „studii postuniversitare“, încheiate în anul 1993, în Capitală, la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării de la Universitatea din Bucureşti, cu un debut în poezie, în anul 1972, primele-i stihuri văzând lumina tiparului în „volumul colectiv“, Lirice, editat de Casa Creaţiei Populare din Baia Mare, însă prima sa carte tipărită este o valoroasă antologie de „proză populară fantastică“, Basmul cu Soarele şi Luna, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, cele ce i-au urmat atribuindu-i, în anul 2012, şi calitatea de „membru titular“ al Uniuii Scriitorilor din România – Filiala Alba-Hunedoara : Cultul grâului şi al pâinii la Români, „abordare monografică“, 1997 ; Semioză şi deictica semnului în credinţele româneşti, eseu, 2006 ; Studii şi articole de etnologie, 2008 ; Homo Moralis. Mari paradigme etice şi etosul românesc, eseu, 2008 ; Spiritul pendulator. Eseurile de la Stuttgart, I, 2010 ; Crepuscul la Ullervad, roman, 2014 ; Angoasă şi penitenţă, roman, 2016 ; Predat sau teroarea absurdului, roman, 2019 ; Cenuşa tatălui, roman, 2020 ; Premise româneşti de filosofie liminară, eseistică etnosofică, 2021 ; etc.).

În anul de „apogeu al pandemiei de SarS-CoV-2 / Covid-19“, Iulian Chivu mai publică şi formidabila „antologie de autor“, aflată mai jos sub „lupa noastră radiografiatoare“, Adevăruri sibilice, Craiova, Editura Sitech (ISBN 978-606-11-7929-9), 2021 (pagini „format A-5“ : 226).


Distinsul Receptor (siglă, infra : D. R.) : Maestre, această carte a lui Iulian Chivu, Adevăruri sibilice, are un interesant «Cuvânt înainte» (pp. 5 – 9), secundat de o «Notă asupra ediţiei» (p, 10), ambele purtând data : «septembrie 2021».

Din «Cuvânt înainte», cred că e bine să spicuiesc câteva fraze care sunt „asiguratoare“ în părelnicia a „trei chei de yale“ (I, II, III / infra) pentru o şi mai dreaptă receptare a „întregului“ acestei „antologii de autor“, fără a-i amenda vreun verb (ca, de pildă, „rebusola“ = „reorienta“), ori vreo sintagmă „de bucătărie lirosofică“, sau vreo trimitere la opera vreunui „mărunţel-filosof“ crezut şi recomandat ca „uriaş“ / „Goliat“ al filosofiei :

(I) «Iar titlul nostru, Adevăruri sibilice, se explică prin mereu actuala dorinţă a omului de a se rebusola şi a ieşi din tranzitoriul ocult şi circumstanţial spre adevărurile transcendentale esenţiale, din moment ce răspunsurile date în timp sunt fie tot mai înguste, fie că mai vechile întrebări se cer şi ele reformulate. Aşadar, o filosofie a esenţialului [...]. Eseurile din sumar vin astfel să releve tocmai acest lucru şi să se circumscrie adevărurilor neschimbătoare [...]. De la echivocul lor şi confuziile teozofice ale începuturilor, prefigurate în Teogonie şi teognosie în Evangheliile de la Nag Hammadi, până la „raţiunile scientiste ale neurofilosofiei“...» (p. 5) ;

(II) «Petre Ţuţea susţinea în Tratatul de antropologie creştină că, pe această treaptă de reflectare, Adevărul rămâne inaccesibil raţionalităţii, iar înlăturarea transcendentului înseamnă tocmai renunţarea la Adevărul lui Dumnezeu. Acest Adevăr a fost sintetizat în atribute (A. H. Strong, Teologie sistematică : Doctrina lui Dumnezeu, 1886) care au determinat opţiunea teologică pentru Dumnezeul cel viu, iar nu oarba lui căutare cu setea de absolut a filosofiilor care au găsit fie Dumnezeul lui Nietzsche, fie au rămas suspendate în întrebare precum în filosofia naturală (Newton), sau în religia naturală (Hume). Opţiunile au ajuns în extreme şi într-un caz şi într-altul, iar raţionalismul excesiv este un eşec pentru că materialitatea argumentării poate fi susceptibilă de subtilităţi sibilinice...» (p. 6) ;

(III) «Antologia arată că nu discuţiile, nu controversele ca dialog istoric al generaţiilor reclamă nevoia de depăşire a stării emfatice şi debusolante [...], ieşirea din epistemicul impas. Până când şi Vaticanul, prin Papa Francisc, dacă nu reconsideră şi alte orizonturi ale căutării, cel puţin amendează unele precepte biblice şi le reformulează [...]. Iată deci raţiunile cu care se susţine această antologie şi din care ea nu-şi putea propune să vină cu un răspuns reformator, ci doar să rememoreze critic întrebări şi răspunsuri notabile din istoria ideilor...» (p. 8 sq.) ; etc.

Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra : I. P.-T.) : Dai de înţeles că în primul „citat-yală“, sau la „martor-citatul“ I (supra), se află cheia-de-titlu, adică majoritatea acelor Adevăruri sibilice – dacă nu „toate câte-s în sumarul antologiei de faţă“ – îşi revendică, „în ultimă instanţă a textului“, circumscrierea ca «adevăruri neschimbătoare».

Dar „neschimbătoarele adevăruri“ sunt tocmai cele desemnate prin sintagma „adevăruri absolute“ (mai exact, „în părelnicia Adevărului Absolut“)... Şi la al treilea „citat-yală“, la „martor-citatul“ al III-lea (supra), se află cheia-raţiunii de a nu se veni «cu un răspuns reformator».

Însă la al treilea „citat-yală“ se potriveşte şi „cheia de titlu“, căci „reformatorii nu sunt decât demolatori“ ; şi nu îţi dau ca exemplu, în acest „sens giratoriu“ al dezbaterii „adevărurilor sibili(ni)ce“ de au „voinţa“ (schopenhauerian vorbind) de a se dovedi „adevăruri neschimbătoare“, decât lucrarea „reformator-demolatorilor“, a „programatelor reforme“, din Dacia-de-România „adusă în sapă de lemn“, imediat după Revoluţia Valahă Anticomunistă din Decembrie 1989 şi până în ultimul an, 2022, al pandemiei de SarS-CoV-2 / Covid-19 ; pentru că mai toate sistemele vitale ale Statului Valah al Daciei-de-România supuse reformelor au fost distruse în întregime : sistemul de învăţământ, sistemul medical (sau de sănătate naţională), sistemul naţional de cercetare-dezvoltare, sistemul religios-creştin, sistemul social, sistemul politic, sistemul de pensii, economia, industria, agricultura etc.

Trebuie să revenim la al II-lea „citat-yală“, la „martor-citatul secund“ (supra), la acest text de „îmboltire“ şi „de eşec“, ori, deşi nu se doreşte (de imperii) de-aproape două mii de ani de Creştinism ne-Cosmic, la „cerul“ (cogaionic / dacic-înseninat, ori nu), unde-i vorba de o „frumos-găbuită“, o euro-treaptă de reflectare „creştinească“ :

«Adevărul rămâne inaccesibil raţionalităţii, iar înlăturarea transcendentului înseamnă tocmai renunţarea la Adevărul lui Dumnezeu», unde-i, de fapt, cheia de boltă, sau yala-lui-Dumnezeu («Adevărul lui Dumnezeu»).
D. R. : Desigur, Maestre... ! Chiar, de ce să revenim
– după aproape două mii de ani de Creştinism ne-Cosmic (de ce nu la adevărul abscons-metaforic al lui Mircea Eliade, „creştinism cosmic“, cu privire la colindul / balada „Pe-o Gură de Rai“ / „Mioriţa“ ca sacralitate de aură „aproape neştirbită prin milenii“, conservată graţie Şcolilor Oralităţii Culte ale Zalmoxianismului din Dacia de s-a întins cu pecetluiri civilizatorii / cultural-monoteiste, înainte şi prin migraţiile euroasiatice, de la Marea Baltică şi până în Capadokia / Eufrat – id est „capul / capătul Daciei“ –, de la Munţii Alpi / Pădurea Neagră şi până la Marea Hârcaniei / Caspică) –,
evident, la „cheia de boltă“, la „cerul“ (cogaionic / dacic-înseninat, ori nu), unde-i vorba de o „frumos-găbuită“ euro-treaptă de reflectare „creştinească“... ?!?

I. P.-T. : Pentru că de-aproape două milenii, de la împăratul de Neam Pelasgo- > Valaho-Dac din fruntea Imperiului Roman, încă „politeist şi neîmpărţit în două“, Constantin cel Mare (Dacia Sud-Dunăreană / Naissus > Niş, 27 februarie 274 – 337, mai, 22, Nicomedia / Izmit), cel ce-a impus Creştinismul cu „sabia-Edictum Mediolanenses“ („Edictul la la Milano“), din anul 312 d. H., da, Creştinismul, noua religie „triadic-monoteistă“, care
(deşi peste 80%, din doctrina religioasă a celui mai mare popor al Europei, adică a Poporului Pelasgo- > Valaho-Dac, şi-a tot însuşit-o, începând cu substituirea Solului / Mesagerului Celest trimis la Dumnezeu, „tot în al cincilea an“, prin aruncarea-i în trei suliţe, de pe Soarele de Andezit din capitala religioasă a Daciei, Sarmisegetusa Mică – azi, Grădiştea de Munte, din România-de-Dacia – cu Iisus Hristos, răstignitul pe Crucea Creştină)
nu a preluat şi „cheia de boltă“, sau „cheia de la yala-Dumnezeu“, conferită lumii de monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, din Dacia celor cu „ştiinţa de a se face nemuritori“, Zalmoxianism a cărui învăţătură-nucleu a fost aceea că fiecare uman ens > ins-Dac – aidoma întregii fiinţări, aidoma întregii materii informe şi „formatate“
(cf. Drept-Zalmoxianul Donares > Dunăre din Dacia / Aethicus Ister, Cosmografie, ediţie, studiu introductiv, tabel cronologic, note şi traducere din limba latină în limba pelasgă > valahă, sau dacoromână, de prof. dr. Ion Pachia-Tatomirescu, Timişoara-România, Editura Waldpress [ISBN 978-606-614-239-7], 2019, pp. 257 sqq.),
este parte din Sacrul Întreg Cosmic de-i Dumnezeu-Unu... ! În umanul ens > ins-Dac în calitate de parte din Dumnezeu-Unu se află treapta „de sub vârful de reflectare“, treapta celui ajuns „ca în al nouălea cer“, adică trăindu-şi nemurirea în Ţara / Împărăţia-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-Fără-Moarte, altfel spus, în edenul / raiul conferit de Zalmoxianism ; de aceea, „absolutul“ adevăr-parte nu renunţă (în Zalmoxianism) la adevărul-Unu / Dumnezeu.

D. R. : În «Notă asupra ediţiei», Iulian Chivu atrage atenţia cititorului şi asupra „cheilor“ oferite (de acesta) printr-un binevenit „minidicţionar“ cu vreo treizeci de concepte (operaţionale), întocmit «din surse convenţionale, din dicţionare uzuale şi din bibliografii», aflat în acest op, la paginile 210 – 216, sub titlul Cuvinte, expresii, cărţi de referinţă... :
«În acelaşi scop al facilitării lecturii, am socotit util un dicţionar sui generis, lămuritor pentru unele concepte [...] cu circulaţie mai restrânsă [...], apreciind că necesită astfel de explicaţii, mai ales când în textul nostru ele au fost folosite cu sensuri speciale, particulare.» (p. 10).

În macrostructurarea cărţii Adevăruri sibilice, de Iulian Chivu, se relevă „un nucleu“ constituit din douăzeci de eseuri / studii de etnosofie, de filosofia culturii, îndeosebi, din arealul Creştinismului
(cu o „decadă“ mai intens-înrăzăritoare : «Teogonie şi teognosie în „Evangheliile“ de la Nag Hammadi», «Hume – Newton. Dumnezeu în Epoca Raţiunii», «Antinomii fundamentale şi formula lui Dumnezeu», «Sfârşitul credinţei – ipoteză şi verdict», «A fi – ca diferenţă», «Între Zero-ul metafizic şi Zero-ul ontic», «O reflecţie de fundament», «Tristeţea metafizică a desăvârşirii», «Papa Francisc şi aporiile perceperii lui Dumnezeu», «New Age – E[xperienţele în] P[ragul] M[orţii] şi polimorfism» etc.)
şi addenda
(cuprinzătoare a trei articole : «Virgil Diaconu – „Biblia literară“», «Vasile Andru, „Rostitor în Xeniteia“» şi «Câteva reflecţii la pictura părintelui Arsenie Boca»).

I. P.-T. : Şi-atunci, „în radiografierea noastră matinală“, se reliefează „armonic“ –
dar nu cogaionic, „în zece terase-ceruri“, aidoma celor de pe „cucuionul capitalei religioase, Sarmisegetusa Mică, a Daciei“, ci „în douăzeci de etaje“, începând cu „întâiul etaj“, botezat, Nag Hammadi, şi încheind cu „etajul al 20-lea“, New Age, după cum s-a mai făcut grăire (supra) –
următoarea serie aleasă a ideilor în istoria lor dintre adevărul „absolut“ şi cel „sibil(in)ic“ : Dumnezeu şi „nepunerea în acord“ între „gordianul registrelor referenţiale“ şi „registrul Adevărului Divin“
(1 : acest studiu din „deschidere“ abordează «conturarea conceptuală în diacronie a lui Dumnezeu», „evantaiul“ cercetării desfăşurându-se de la textele gnostice descoperite în Egiptul de Sus, la Nag Hammadi, în anul 1945, «databile după sec. I – II d. Hr., dar sigur înainte de canonizarea Scripturii de la sfârşitul secolului al IV-lea», prin / peste „teism, panteism şi panenteism“, bogomilism, chatarism, nihilism nietzschean etc., până la monism / dualism, ori, mai exact spus, până la „sorgintea dualistă“ a basmului pelasg > valah, «Craivisin Fiul Vacii» etc. – cf. «Teogonie şi teognosie în Evangheliile de la Nag Hammadi» / pp. 11 – 22) ;

Dumnezeu «este fenomen, atribut imaterial, nu este vecie şi infinitate, ci este veşnic şi infinit...», potrivit cugetării „libere“ din Arhipelagul Marii Britanii datorată „filosofiei naturale“ a lui Isaac Newton şi „religiei naturale“ a lui David Hume, în faţa „continental-catolicei Inchiziţii“ de la Roma
(2 : „inchiziţie“ «instituită mai întâi ca mişcare de conservare catolică împotriva bogomilismului...» din secolul al XII-lea etc. – cf. «Hume – Newton. Dumnezeu în Epoca Raţiunii» / pp. 23 – 28) ;
glosările pe tema „antinomiei“ Zero – Infinit duc la „formula lui Dumnezeu limitat“
(3 : „teza teologic-creştină“ a unui „omniscient, omniprezent şi omnipotent“ Dumnezeu infinit spaţio-temporal nu se suprapune tezei Universului infinit spaţio-temporal pentru Sf, Augustin, Nicolaus Cusanus ş. a. – cf. «Antinomii fundamentale şi formula lui Dumnezeu» / pp. 29 – 35) ;
adevărul îndepărtării de esenţă în „definiţiile lui Dumnezeu“, în „unidirecţionalitatea Genezei / Facerii“ etc.
(4 : Dumnezeu ca Trinitate, din anul 160 d. H., de la Tertulian, din „Noul Testament“, de la Pieter J. Twisck, T. J, van Braght, Gerrit Roosen, Paul Tilich, R. Descartes, A. H. Strong, Toma de Aquino, William Paley, Immanuel Kant, Richard Swinburne ş. a. – cf. «Contingenţe în predicativitatea transcendentă» / pp. 36 – 49) ;
Dumnezeu, adevărul imperios al abducţiei la „axis mundi“
(5 : eseul face bogate trimiteri de la «Codul...» lui Leonardo da Vinci, la J. McDowell, A. Harnack, J. Klausner, E. Hirsch, W. Manson, A. H. Strong, Lewis Sperry Chafer ş. a. – cf. «O abducţie de antropologie creştină» / pp. 50 – 55) ;
adevărul „sibilic“ / „absolut“ şi „dihotomia de popas“ : unu – multiplu / pluralitate
(6 : «Unul este domeniul raţiunii, însă pluralitatea ţine de percepţia sensibilă [...]. » – p. 58 / s. n. ; «Hinduşii cunoşteau dualul / Dvaita în paralel cu Jagat / pluralitatea de realităţi ale lumii» – p. 59 / s. n. ; «Dihotomia unu / multiplu este fără îndoială una şi aceeaşi cu cea din gramatică, singular / plural» – p. 62 ; eseul are o bogăţie de trimiteri la Aristip din Cirene, Aristotel, Ernst Cassirer, Umberto Eco, Wilhelm von Humboldt, Husserl, C. V. Morris, Parmenide, Platon, Giambatista Vico ş. a. – cf. «Popas într-o dihotomie» / pp. 56 – 63) ;
adevărul „sibilic“ / „absolut“ dintr-o carte din „deschiderea“ mileniului al III-lea d. H., a lui Sam Harris : „Sfârşitul credinţei...“ etc.
(7 : un eseu chivuan „prilejuit“ de Sam Harris, «The End of Faith. Religion, Terror and the Future of Reason» / «Sfârşitul credinţei. Religie, teroare şi viitorul raţiunii» New York, 2004 / Bucureşti, 2015 ; «...„Sfârşitul credinţei...“ nu este o carte atee, ci-i de fapt un pretext pentru a promova budhismul, misticismul new age sau alte forme de iraţionalitate“ [...] precum şi altele de genul...» – p. 65 ; «„The End of Faith. Religion, Terror and the Future of Reason“ este scrisă de Sam Harris, fără doar şi poate, sub semnul accidentalului tot mai îngrijorător, care tinde să se esenţializeze în ritmurile alerte ale haoticului socioculturalism modern.» – p. 73 ; etc. – cf. «Sfârşitul credinţei – ipoteză şi verdict» / pp. 64 – 73) ;

adevaruri „sibilice“ / „absolute“ despre „acuzarea inconştienţei destinului“, despre al etnocentrismului sindrom, despre „welfore economics“ / „economia bunăstării“, despre „destin fericit“ şi alte glose despre popoare / neamuri
(8 : «Popoarele eroice, mai mult chiar decât popoarele mari, au avut viitorul asigurat pe termen lung tocmai din această cauză. Ele au cunoscut fie suferinţa neasemănării, fie suferinţa neîmplinirii, dar nu au obosit istoric tocmai fiindcă au fost susţinute de un tonus robust al habitusului. Sociologiile moderne au înţeles astfel că, tot mai insistent, se impune indicatorul actualizării : în ce sens actualizează un popor, ce fel de actual consumă, cu ce participă la schimbul de valori al actualităţii etc.» – p. 75 / s. n. ; acest foarte interesant articol chivuan a fost scris / publicat în ziarul bucureştean «Naţiunea», numărul din 16 octombrie 2012 – cf. «Proiectul actualului şi măsura actualizării» / pp. 74 – 77) ;
adevaruri „sibilice“ / „absolute“ în opera filosofului valah, Petre Ţuţea, cu aporii lansate din perimetrul esteticii paradoxismului : «...există un singur Adevăr ; mai multe adevăruri înseamnă niciun adevăr» / «...a fi umanist înseamnă a te situa în afara Adevărului Unic»
(9 : «Situarea în Adevăr presupune situarea în religie, ea fiind sediul adevărului, iar ştiinţa fiind [a]cel [sediu] al folosului. Şi tot între datele problemei avem considerentul că, prin misterul conţinut, Adevărul pune explicit condiţia eliberării de limitele eului. Spiritul întrebător [...] se afirmă tot mai accentuat, începând din Renaştere...» – p. 79 ; «...Petre Ţuţea [...], ca bun creştin, crede în strălucirea lumii de dincolo pe care o preţuieşte după sfatul Mântuitorului : „Fiţi ca şerpii de înţelepţi şi blânzi ca porumbeii“...» – p. 85 ; Iulian Chivu scrie acest eseu – iniţial, „cronică-de-carte“ / „profil-de-gânditor-al-secolului-XX“ – cu ocazia apariţiei opului lui Petre Ţuţea, Omul – tratat de antropologie creştină – 1. Problemele sau cartea întrebărilor, Iaşi, Editura Timpul / colecţia „Philosophia perennis“, 1992, pagini „format A-5“ : 366 – cf. «Algoritmii întrebării într-o antropologie creştină» / pp. 78 – 87) ;
adevărul despre Dumnezeu ca „realitate infinită“
(10 : „deschiderea“ studiului se face dinspre filosoful American al religiilor, John Hick, ce «se centrează pe descrierea Dumnezeirii exclusive din perspectiva fiinţei perisabile» – p. 88 –, semnalând apoi deus otiosus, deus abscondinus, „Dumnezeul Iubitor“, „Dumnezeul Mânios“, Dumnezeu-Realitate-Infinit-Eternă, cu trimiteri la Anselm de Aosta, Cioran, Descartes, Kant, Kröner, Noica, Blaise Pascal, Platon, Paul Tillich, Toma d’Aquino ş. a. – cf. «A fi – ca diferenţă» / pp. 88 – 96) ;
adevărul despre zero ca „spaţiu gol“, „absenţă a cantităţii“, adevarul despre Unu, „despre atotsuficientul Tot“
(11 : «...astăzi Zero suscită discuţii captivante ca, de pildă, controversa privind debutul mileniului al treilea în prima zi a anului 2000, sau în prima zi a anului 2001, dezbătută în cartea lui Carles Seife, „Zero. The Biography of a Dangerous Idea“ [...]», după care se fac trimiteri la Aristotel, Immanuel Kant, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, René Guénon ş. a. – cf. «Între Zero-ul metafizic şi Zero-ul ontic» / pp. 97 – 101) ;
adevărul despre „calea fericirii“ şi cele cinci idei ecleziastice
(12 : «Ecleziastul se concentrează pe cinci mari idei : I – zădărnicia făptuirii vanitoase ; II – rostul vieţii şi al morţii ; III – toate căile lui Dumnezeu sunt drepte ; IV – viaţa, un dar responsabil de sine ; V – un Dumnezeu echitabil şi cu voinţa neclintită» – p. 102 ; se fac trimiteri bibliografice la Edmund Husserl, Nietzsche, Sartre ş. a. – cf. «Eclesiastul şi alegoria vidului existenţial» / pp. 102 – 107) ;
adevărul sibilinic despre „sfârşitul lumii“, despre „data expirării unui produs“, despre cunoaşterea apofatică şi catafatică etc.
(13 : se fac interesante referiri la «modelul lui Hegel, pentru care Dumnezeu este raţiune, spirit absolut» – p. 109 –, la «doctrina lui William Ockham despre universalii» – ibid. –, la Otto Rudolf ş. a. – cf. «O reflecţie de fundament» / pp. 108 – 112) ;
adevărul despre „desăvâşire“, de la «Predica de pe Munte» la «Bhagavad-Gita»
(14 : «Din perspectivă creştină [...], desăvârşirea nu este o valoare nominală, ci o sinteză finită care transcende oricărei valori» – p. 114 ; dinspre gândire şi limbă, e abordată şi „desăvârşirea graduală“, în Occidentul Christic şi în Orientul „Bhagavad-Gitei“ – cf. «Tristeţea metafizică a desăvârşirii» / pp. 113 – 116) ;
glosarea porneşte de la nesibilinicul adevar statistic privitor la „rata suicidului în Europa“
(15 : suicidu-i «act de voinţă în condiţii de criză a raţiunii [...] : Seneca s-a sinucis la comanda lui Nero, Ernest Hemingway s-a împuşcat după ce supravieţuise în două prăbuşiri de avion, tot aşa sfârşeşte şi Hunter S. Thompson, japonezul Yukio Mishima recurge la seppuku [...]. Albert Camus, în „Omul revoltat“ [...], izbuteşte, simultan cu tipologizarea, o corectă diagnoză a cazuisticii – omul absurd, absurdul şi sinuciderea, libertatea absurd, ori sinuciderea filosofică. El crede, de pildă, că nimeni până acum nu şi-a sacrificat viaţa de dragul argumentului ontic» – p. 118 ; se mai fac trimiteri şi la Soren Kierkegaard, Edmund Husserl, Lev Şestov, Emil Durkheim, Franz Kafka ş. a. – «Albert Camus – către o sociologie a revoltei» / pp. 117 – 123) ;
se dezvoltă Dumnezeu, se schimbă în „şi mai bine“
(16 : Papa Francisc «trimite către o aporie : un Dumnezeu care evoluează, adică un Dumnezeu paradigmatic» – p. 125 –, „un Dumnezeu“ altfel decât «autosuficient, nondeterminat exterior în gândirea sa, mereu identic cu sine, desăvârşit calitativ şi etic, singurul fără păcat...» – ibid. –, ca în relevarea baptistului Augustus Hopkings Strong, în lucrarea «Systematic Theology...», vol. I – III, publicată în anul 1886, la New York – cf. «Papa Francisc şi aporiile perceperii lui Dumnezeu» / pp. 124 – 127) ;
un adevăr „sibilic“ devine adevăr „neschimbător“ pentru că numai un autor inteligent înrăzăreşte „armonii uimitoare“
(17 : «Un adevăr rostit de Hume avea să rămână în picioare până astăzi : originea religiei se găseşte în natura umană ; acolo o contestă asiduu scientismul cu Max Weber [...], cu J. Ratzinger [...], Ron Grahn [...], Douglas Harding [...], R. G. Collingwood [...] şi nu în ultimul rând cu Sam Harris.» – p. 128 sq. ; „armoniile uimitoare“ se justifică prin faptul că «adevărurile surprinzătoare ale lumii converg într-un autor inteligent şi sunt cauzate de spaima unor ipotetice evenimente» – ibid. ; şi Jean-Paul Sartre punea tot frica – în polidimensionalitatea acesteia – drept temei al culturilor / civilizaţiilor. – cf. «Neoscientismul şi metafizica morţii» / pp. 128 – 142) ;
adevărul în ceea ce priveşte neurosofia / neurofilosofia este că semnificatul nu şi-a găsit încă semnificantul născător
(18 : «o ştiinţă unificată minte-creier» [p. 143], de prin anul 1989, se doreşte a fi neurosofia – cf. «Raţiuni scientiste în neurofilosofia Patriciei Smith Churchland» / pp. 143 – 150) ;
„poliedrul escatologic“ al lumii este redus de Iulian Chivu „la un cub“
(19 : acest chivuan studiu de istoria religiilor comparate abordează : 1-escatologia hindusă, 2-escatologia islamică, 3-escatologia iudaică şi 4-escatologia creştină ; însă „octoedrul escatologic“ al lumii şi-ar fi aflat aura neştirbită, acordându-se atenţie şi la 5-escatologia shintoistă / niponă, 6-escatologia taoistă / chineză, 7-escatologia azteco-mayaşă şi 8-escatologia pelasgo- > valaho-dacă a Zalmoxianismului, adică a „ieşirii“ / „intrării“ Eroului ca Dalb-de-Pribeag în cel de-al nouălea cer, cu Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moarte, escatologie despre care autorul a[b]duce discuţia în capitolul al 20-lea, astfel : «În spaţiul culturii populare româneşti, de pildă, se consemnează etnologic o bogată reprezentare escatologică a morţii în bocete, în balade şi în doine, dar şi în unele poveşti cu imagini alegorice ale psihostasiei şi polimorfismului...» [p. 184, s. n.] – cf. «Marile religii şi orizontul lor escatologic» / pp. 151 – 182) ;
adevărul despre Dumnezeu în deja învechita „eră nouă“ („New Age“) „curent spiritualist“ de dincoace de anul 1950 d. H., de-i tot sub monopol european-occidental, de la care s-a aşteptat şi «se aşteaptă instalarea armoniei universale» (p. 183), chiar dacă adevărul dur ne-a adus „globalismul tot mai clamoros proclamat şi programat“, „pandemia SarS-CoV-2 / Covid-19 din anii 2020 – 2022“ şi „cumplitul război ruso-ucrainean din anul 2014 cu desfăşurare şi în prezentul anotimp al anului 2023“, Marile Puteri ale contemporaneităţii neavând în obiectiv „pacea“ / „armonia“ popoarelor, ci refacerea imperiilor după cortina aşa-zisei „resetări a lumii“
(20 : curentul spiritualist „New Age“ «a antrenat inclusiv ştiinţele spre observarea unor fenomene ale vieţii şi ale universului» (p. 183) ; «...ştiinţele naturii, neurologia, psihologia s-au orientat spre astfel de teme [new-age-iste]» ; literatura new-age-istă şi a „Experienţelor în Pragul Morţii“ / „E. P. M.“ este trecută în revistă aici, cu incertitudinea de «rămâne însă singura certitudine într-o atare problemă» – p. 190 –, acordându-se atenţie lui Raymond Moody / „Viaţa după viaţă“, Eben Alexander / „Dovada lumii de dincolo“, Douglas Harding / „Proba omului care a spus că este Dumnezeu“, I. P. Culianu / „Călătorii în lumea de dincolo“ ş. a. / etc. – cf. «New Age – E. P. M. şi polimorfism» / pp. 183 – 190).
D. R. : Iulian Chivu, şi prin „corola de eseuri (articole, studii)“ din antologia-i Adevăruri sibilice (2021), se dovedeşte a fi un veritabil filosof al culturii / Creştinătăţii, cu propensiunea în comparatismul escatologiilor din mai toate ariile spirituale ale planetei noastre, putând suplini de-acum, oricând, un „institut cultural“, oriunde mai este încă vorba despre „teren nedefrişat“, între Zero şi plus- / minus-Infinit...
La Piramida Extraplată de Tibissiara > Timişoara-Dacia, vineri, 12 Florar, 2023.
Cf. : «Zigzagare şi „spirit pendulator», de I. P.-T., în «Anuarul de martie», Timişoara, ISSN 1842-0974, VI, nr. 6 / primăvară 2011, pp. 121–123 ; «Dinamitare “chiviană“ de orizonturi», de I. P.-T., în revistele online, „Agero“, Stuttgart / Germania, săptămâna a 28-a / 14–20 iulie, 2013 ; „Constelaţii diamantine“, Craiova, ISSN 2069-0657, anul al IV-lea, nr. 9 / 37, septembrie, 2013, pp. 14 – 16 ; v. şi : Ion Pachia-Tatomirescu : «Pagini de istorie literară valahă de mâine», vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 497 - 506 ; Ion Pachia-Tatomirescu, «Scriitori din vremea pandemiei de Covid-19», Timişoara, Editura Waldpress (ISBN 978-606-614-347-9), 2023, pp. 27 - 38 ; etc.

Ion Pachia-Tatomirescu (Donares : 3 ianuarie 2025, pentru RightWords)