Petru Dumitriu

Petru Dumitriu (n. 8 mai 1924, Baziaș, județul Caraș-Severin - d. 6 aprilie 2002) a fost un scriitor român, romancier.

Biografie
Tatăl său, Petre Dumitriu, căpitan (colonel după alte surse), era român, în timp ce mama, Theresa (născută Debretzy), era unguroaică născută la Budapesta, dar vorbea, atât cu soțul ei, cât și cu fiul, mai mult în franțuzește și, de aceea, franceza i-a fost scriitorului, din copilărie, o a doua limbă. Face școala primară și un an de gimnaziu la Orșova. Liceul l-a absolvit la Târgu-Jiu în 1941. Începe studii de filosofie, cu o bursă „Humboldt”, la Universitatea din München (1941-1944) dar le întrerupe din cauza evenimentelor din 23 august 1944. Debutează în „Revista Fundațiilor Regale” cu Nocturnă în München în 1943. În 1945, pe când avea numai 21 de ani, un juriu în care se aflau Tudor Vianu, Felix Aderca, Pompiliu Constantinescu, Victor Eftimiu și Henriette Yvonne Stahl (o femeie care i-a fost multă vreme tovarășă de viață, deși era cu 24 de ani mai în vârstă ca el), i-a conferit premiul pentru cea mai bună nuvelă a anului. Prima carte care îi apare, în 1947, este o culegere de opt texte intitulată Euridice.
Este gazetar la „Fapta” lui Mircea Damian; redactor la revista „Flacăra” (din 1948), trece la revista „Viața românească” (unde devine redactor-șef în 1953).
Este o perioadă tristă din viața scriitorului, pe care a regretat-o amarnic. A scris texte urâte din punctul de vedere moral, texte cu implicații ignobil staliniste și chiar două romane: Pasărea furtunii și, mai ales, execrabilul (moralmente) Drum fără pulbere, care aducea un soi de omagiu acelui sinistru lagăr de exterminare, care a fost șantierul canalului Dunăre-Marea Neagră în anii '50. Într-o convorbire pe care George Pruteanu a purtat-o în 1995 cu el, cu lacrimi în ochi, scriitorul spunea: „Îmi vine să-mi tai mâna cu care am scris Drum fără pulbere”.
În 1953, apare, ca un nucleu, un germene al viitoarei capodopere, nuvela Bijuterii de familie. În 1957 vede lumina tiparului Cronica de familie, capodoperă a prozei românești, unul din cele mai mari romane românești dintotdeauna. Cronică de familie, o carte de circa 2000 de pagini, cu o formulă narativă absolut neobișnuită, o frescă a societății românești din timpuri străvechi și până în prezentul în care apărea (prezent despre care se putea scrie foarte greu atunci, în anii '50), are o structură cu totul originală, prin înlănțuirea de povestiri cvasiindependente, care creează un roman. Cartea a trecut granițele, inclusiv în Vest, fiind tradusă chiar în 1959, la Editura Seuil. Se pot compara, fără nici un fel de ezitare, talentul narativ, forța epică din această capodoperă, cu scrisul lui Balzac. Este o carte de dimensiuni europene, o marcă a vitalității literelor românești.

Exilul
În 1960 s-a produs marea ruptură din viața lui Petru Dumitriu: fuga în străinătate. Mai plecase, fusese un răsfățat al regimului (juca tenis cu Gheorghiu-Dej, Gheorghe Maurer). Acum, în 1960, plecat din nou, se hotărăște să rămană, pentru că (relata el) nu se mai putea împăca cu rigorile oribile ale totalitarismului, ale cenzurii comuniste. Spiritele sceptice spun că ar fi fost la mijloc și alte motive.
Rămâne în Germania, scrie mult, publică aproape în fiecare an câte o nouă carte. Lucrările îi apar la edituri de prestigiu, ba chiar pătrunde și în colecția „Livre de poche”. Cu toate acestea, e o certitudine că niciodată nu s-a adaptat de-a binelea in Occident. L-a privit întotdeauna cu mult spirit critic, nemulțumit de multele tare ale capitalismului; ruptura de țară, fără vorbă mare, i-a generat mereu o mare cantitate de amărăciune în suflet. Când George Pruteanu îi mărturisește nedumerirea sa că el locuia la Frankfurt unde avea domiciliu, dar și la Metz în Franța, unde locuia cu o doamnă, de această dată cu 20 de ani mai tânără decat el și foarte, foarte spirituală și cand îl întreabă: „Unde este acasă pentru dumneavoastră, la Frankfurt sau la Metz?”; scriitorul răspunde: „Nici una, nici alta. Acasă pentru mine este la Baziaș sau la București. Asta o spunea în 1995. Abia în 1996 a avut tăria să revină în țară. Era obsedat, la propriu, de groaza de Securitate, era obsedat că n-ar mai putea să se întoarcă în Occident.
Sfârșitul l-a găsit lucrând la un op imens, o carte foarte mare, intitulată Structurile răului. Era, într-adevăr, convins că trăim intr-o lume a răului.

Opera (selectiv) :

Romane
- Pasărea furtunii, ed. a III-a, ESPLA, 1957
- Bijuterii de familie, ESPLA, 1949
- Drum fără pulbere, ESPLA, 1951
- Cronică de la câmpie, ESPLA, 1955
- Cronica de familie, vol. I-III, ESPLA,1957(reeditare, vol. I-III, Ed. Fundației Culturale Române, 1993)
- Incognito, Éditions du Seuil,1962; Ed. Univers, 1993
- Proprietatea și posesiunea, Ed. Dacia, 1991
- Extremul Occident, Ed. Univers, 1996
- Omul cu ochi suri, Ed. Cartea Românească, 1996
- Vârsta de Aur sau Dulceața vieții (Memoriile lui Totò Istrati), Ed. „Biblioteca Apostrof”, 1999
- Opere, vol. I-III, Ed. Fundației Naționale pentru Știință și Artă & Ed. Univers Enciclopedic, 2004

Teatru
- Romanticii, ESPLA, 1957


Povestiri
- Euridice, 8 proze, EPLA, 1947
- Euridice. Preludiu la Electra, Ed. Eminescu, 1991


Eseuri. Publicistică
- Despre viață și cărți, ESPLA, 1954
- Aquarium, ESPLA, 1956
- Zero sau punctul de plecare, Ed. Viitorul Românesc, 1992
- Ne întâlnim la judecata de apoi, Ed. Univers, 1992