Un galaxiedric în autentica poezie a spaţiului agrest
5/5 (1 vot)
adaugă un comentariu
(I) Piton ca între alpinişti spus biobibliografic. Ion Marin Almăjan s-a născut în Zodia Scorpionului, la 16 noiembrie 1940, în localitatea Dalboşeţ, în familia Icoanei şi a lui Petru, agricultori din Valea Almăjului, judeţul Caraş-Severin (din Dacia Nord-Dunăreană – partea-i ce se numeşte astăzi, prin voinţa imperiilor evmezice / contemporane, România). Îşi petrece copilăria şi adolescenţa pe pământul naşterii, în mirifica Vale a Almăjului. E absolvent al cursurilor primar şi gimnazial în comuna-i natală şi în comuna Bozovici, după care îl aflăm licean la timişoreanul Colegiu „Constantin Diaconovici Loga“, de unde, imediat după luarea exigentului Examen de Maturitate / Bacalaureat din acele anotimpuri, trece cu brio şi de un riguros examen de admitere, devenind student la Facultatea de Filologie – Universitatea din Timişoara, obţinând, în anul 1965, Diploma de licenţă în filologie, diplomă ce-i facilitează – pe lângă talentu-i înnăscut de prozator / publicist – ocuparea unor importante funcţii în instituţii de cultură din Banat : redactor, şef al secţiei de cultură, redactor-şef adjunct la ziarul regional / judeţean, Drapelul roşu, din Timişoara (1966 – 1979), ziar ce – după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989 – îşi schimbă numele în Renaşterea bănăţeană, unde îl reîntâlnim, din anul 1991 şi până în 2001, în postul de şef al secţiei culturale. Remarcabilă este şi activitatea lui Ion Marin Almăjan în funcţia de director al Editurii Facla din Timişoara deceniului 1979 – 1989. Între anii 2001 şi 2005 (anul pensionării), Ion Marin Almăjan este director al Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional al Judeţului Timiş. A mai fost : în anii 1982, 1984 şi 1986, conducător al delegaţiei Scriitorilor din România la Congresul Scriitorilor Mediteraneeni la Mazara del Vallo din Sicilia ; participant – în anul 1979 – la Festivalul Internaţional de Poezie de la Struga-Macedonia / Yugoslavia.
Ion Marin Almăjan este un galaxiedric pentru că poliedrul-galaxie al întregului operei sale ni-l arată a fi mai întâi un mare prozator – romancier al verosimilului de înaltă clasă epică (Spune-mi, unde duce acest drum?, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; Neîmpăcaţi în mânie, Buc., Ed. Eminescu, 1974; Sentimentul puterii, Buc., Ed. Eminescu, 1976; Tornada, Buc., Ed. Eminescu, 1980; În afara gloriei, I / II, Timişoara, Editura Renaşterea / Excelsior, 1994 / 2006) şi totodată un excelent povestitor / nuvelist (volumul de debut, Sunt dator cu o durere, Buc., Ed. Eminescu, 1970, apoi: Întoarcerea spre asfinţituri, Timişoara, Ed. Facla, 1984; Mătuşa mea Maria Theresia, Timişoara, Ed. Augusta, 1998, etc.), dar şi „războinic“ publicist, cărţile-i din acest perimetru recomandându-ni-l drept un valoros-viguros pamfletar politic (Vremea hahalerelor, Timişoara, Ed. Augusta, 1998; Ca mierea, ca fierea – cuvântul, Timişoara, Ed. Excelsior, 2007; România cu pistolul la tâmplă, Timişoara, David Press Print, 2013 etc.). Apoi, în anul 2011, Ion Marin Almăjan surprinde Distinsul Receptor de Literatură cu un volum de autentică poezie a spaţiului agrest (infra).
Pentru valoarea operei sale indiscutabile / incontestabile Ion Marin Almăjan s-a bucurat de importante premii „din partea Cetăţii“ (în primul rând, a lui Platon): Premiul Naţional „Meritul Cultural Clasa a IV-a“ (Bucureşti, 1974); Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara pentru întreaga activitate (în 1996); Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în Grad de Cavaler“ (Bucureşti, 2002); etc.; titlul de Cetăţean de onoare i s-a acordat în două rânduri: (1) Cetăţean de onoare al oraşului Anina, din anul 2013; (2) Cetăţean de onoare al municipiului Timişoara, din 25 martie 2014 (v. foto infra).
(II) Realism liric / epic într-o tragedie a ţărănimii valahe „în 36 de tablouri“. Prozatorul / publicistul Ion Marin Almăjan ia pe nepregătite „colonia de pelicani a criticii noastre literare“ (după cum atrăgea atenţia în mileniul trecut unul dintre cei mai autorizaţi cercetători de idei literare) critica literară valahă – în cea de-a unsprezecea toamnă a mileniului al III-lea din era noastră, parcă după o „reţetă“ argheziană – printr-un uimitor „debut tardiv“ în poezie, Amintiri despre ţărani (Timişoara, Ed. Hestia / David Press Print, 2011; pagini A-5: 118). Volumul are „în deschidere“, un Avertisment almăjanian, şi „în închidere“, un util Glosar de regionalisme din Ţara Almăjului, alături de câteva necesar-limpide «Note biobibliografice», adăugându-li-se – de pe copertă – trei „prezentări“ în „accent“ circumflex-critic, semnate de Lucian Alexiu, Octavian Doclin şi Alexandru Nemoianu.
În «Avertisment», Ion Marin Almăjan vine în întâmpinarea Distinsului Receptor cu un „trident“ de probleme:
(1) mai întâi, chestiunea titlului cărţii: «Am stabilit titlul cărţii Amintiri despre ţărani, dar mai corect ar fi fost Amintiri despre neamuri», de vreme ce eroii din satul-matcă a Valahimii, de vreme ce personajele din talpa piramidei sociale, din ţărănimea Dalboşeţului natal, din Ţara Almăjului, sunt „rude“ ale eroului poematic şi, în ultimă instanţă a textului, sunt „rude“ ale autorului ce mărturiseşte dinspre un mesianism bine temperat (imediat după „argumentul din deschidere“):
Am venit pe lume strângând în pumn
gurguiul unei opinci
cu care era încălţată talpa ţării.
Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani,
trimiţându-i în istorie.
Eu am rămas orfan.
(«Autobiografică», p. 7);
(2) în rândul secund, problema estetică a patosului ca reflectare a armonizării realului în spaţiile irealului / fabulosului: «În fond, patosul, considerat de unii semn al lipsei de calitate, de elevaţie spirituală, nu lipseşte în aceste pagini care sunt un fel de imagini răsfrânte în oglinda unei ape, răsfrângeri ce împletesc realul cu irealul, cu fabulosul.» (Avertisment – p. 5);
(3) în rândul terţ, problema prudenţei ce taie apa de la „morişca de procese de calomnie“ ale amatorilor agreşti, spre a nu se repeta experienţa „dură“, de la debutu-i cu volumul de povestiri, Sunt dator cu o durere, din anul 1970: «Doresc să avertizez pe cei ce vor vrea să se identifice sau să identifice neamurile lor cu unele din personajele acestei cărţi şi să mă învinuiască, aşa cum s-a întâmplat la prima mea carte, „Sunt dator cu o durere“, de intenţia de a-i denigra, că numele date de mine acestor personaje, chiar dacă au existat în realitate, nu sunt proiecţia celor ce există în fapt sau au existat vreodată.» (ibid.).
Dintre aserţiunile critice de până acum – scrise (pe admirabila copertă cu clapete a volumului, copertă semnată, ca şi superbele ilustraţii din interior, de Vasile Pintea), sau rostite (la lansarea excepţională, cu fast, din ultima decadă a lui noiembrie 2011) –, desigur, direct-privitoare la acest interesant volum de poeme, Amintiri despre ţărani, de Ion Marin Almăjan, Distinsul Receptor este invitat a reţine trei:
(a) în primul rând, aserţiunea eseistului Alexandru Nemoianu, venită de peste Atlantic (din Detroit / SUA), dintr-o Americă superurbanizată / supertehnicizată:
«Întâmplările se adună şi sunt noi doar până la o vreme, oamenii întâlniţi pot fi număraţi până la o vreme şi apoi devin semn; [...] dar Ion Marin Almăjan, în vorbe fără egal, ne arată Almăjul (şi prin el Banatul), ca vatră a toate: ca „lumea“, aşa cum a fost, ca „lumea“, aşa cum o ştim, ca „lumea“, aşa cum ar trebui să fie; iar când va fi desăvârşirea, doar dragostea deplină o ştie...»;
(b) în al doilea rând, aserţiunea poetului / eseistului Octavian Doclin, venită din Reşiţa, adică din vecinătatea Dalboşeţului / Ţării Almăjului:
«Cu această carte, aş spune insolită, nu numai pentru scrisul său, Ion Marin Almăjan îşi rotunjeşte opera; forţa epică [...] devine aici o poezie realistă – dacă putem spune astfel –, delicată, pe care memoria excepţională a autorului o transformă într-un portret (sau peisaj) al satului, tragic şi senin totodată, din ţinutul natal al lui Ion Marin Almăjan, Ţara Almăjului; [...] condiţia de ţăran este alta acum şi despre acest fapt vorbeşte cartea, mai direct sau indirect, şi explicit, şi implicit; Ion Marin Almăjan se dovedeşte şi aici un scriitor de marcă, autor serios care-şi respectă obârşiile»;
(c) în al treilea rând, aserţiunea criticului / poetului-editor, Lucian Alexiu, patronul Hestiei, distinsa editură din Timişoara:
«Ion Marin Almăjan surprinde printr-o carte de poeme care apare, într-un fel, împotriva curentului: demers cu evidentă conotaţie polemică, pe de o parte, în măsura în care îşi propune a fi unul „reparator“ şi recuperator, pe de altă parte, nostalgică întoarcere către obârşii, adeziune pregnant afectivă la datele lumii evocate; recurgând la un limbaj mai deloc poetic, autorul însumează, în Amintiri despre ţărani, scurte naraţiuni după cum şi un şir de portrete – şi unele şi celelalte pline de culoare –, vorbeşte despre destine şi întâmplări proiectate pe fundalul istoriei veacului trecut [...]; dacă stingerea lumii rurale, a civilizaţiei ţărăneşti tradiţionale este tema ori supratema ce irigă, subteran, textele cărţii lui Ion Marin Almăjan, o atenţie aparte trebuie acordată discursului în sine: de o forţă şi o frumuseţe verbală aparte, în raport cu care precauţia filologică a glosarului ce întregeşte cartea este, la urma urmei, facultativă».
Eroul poematic almăjanian – din Amintiri... – vine dintr-o impresionantă, indiscutabilă tradiţie a monografierii satului valah ca matcă socială / civilizatorie impusă Europei de spaţiul Pelasgiei > Valahiei (Thraco-Daciei), de nucleul nord-dunărean al acesteia, constituit în contemporaneitate de România, Moldova etc., neîntrerupt, din neolitic şi până în timpul prezent-acţional, timp / anotimp surprins de tablourile rurale / agreste ale lui Ion Marin Almăjan, tradiţie a monografierii rurale cu strălucite monumente estetice, atât în perimetre epice, cât şi în autentice arii lirice, mai ales din secolele al XIX-lea (Ion Creangă, George Coşbuc ş. a.) şi al XX-lea (Octavian Goga, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Ion Gheorghe – cel din volumul «Elegii politice», 1982 –, Marin Sorescu – îndeosebi, prin ciclul de poeme, «La Lilieci», vol. I / 1973, II, III, IV / 1988 –, Ioan Baba – cel din volumul «Năzbâtii candide», Novi Sad, 1994 – ş. a.); iar în secolul prezent, al XXI-lea, primul ce se iveşte în seria acestor monumente estetice pe tema chtonianului din literatura valahă este, mai mult ca sigur, volumul lui Ion Marin Almăjan, Amintiri despre ţărani (2011).
În afara poemului Autobiografică, din care deja am citat (supra), filonul liric al problematicii pământului este susţinut de încă şapte poeme:
(1) cel (de la polul opus arghezianului «Belşug») în care eroul liric almăjenian, în ipostază de „nepot“, este „certat“ / „mustrat“ de bunicul indignat, venit „de dincolo“, de peste Styx, ca să-şi are ogoarele lăsate în paragină de epigonica posteritate:
Pe dealul Străineacului văd
Două vaci care trag la un plug,
Un bărbat ţinând coarnele plugului,
Cu pălăria dată pe ceafă.
E bunicul meu întors de dincolo de moarte
Să-şi are pământurile pe care eu le-am lăsat
Într-o încremenită păragine.
(«Mustrarea bunicului», p. 8);
(2) zguduitorul poem al Casei Părinteşti, căpătând grai şi metamorfozându-se în „părăsita“ Mumă-Vreme ce-şi atenţionează îndurerată „fiul înstrăinat“:
Casa mă priveşte cu ochi străini.
Recunoaşte-mă, sunt eu, copilul tău, îi zic,
În tine m-am născut,
În odăile tale mi-am împleticit paşii,
În oborul tău am alergat după miei,
În iarba mătăsoasă mi-am culcat obrazul,
În grădina ta am auzit prima dată
Vocea dulce, de fetiţă, a mamei,
Glasul puternic al bunicului,
Sfârâitul fusului învârtit de degetele bunicii.
Mă rog în genunchi, iartă-mă.
– Ai plecat în lume şi m-ai lăsat pustie,
Cu singurătatea măcinându-mi zidurile,
Cu necunoscuţi, siluindu-mă,
Străinule !
(«Blestemul străinului», p. 9 sq.);
(3) cel în care Doina polidimensionează priveliştea zalmoxiană, priveliştea fiinţării unui peren / nemuritor eu liric prin dor, prin înfiorarea parcă expresionistă a dorului autoproiectându-se în cogaionicul sublim:
Cântecul acesta vine din adâncurile pământului
Şi din tăriile cerului,
/ [...] /
Se strecoară în fibra fiinţei mele,
Tulbură, trezeşte un dor de necuprins,
De neînţeles, un dor de risipire, un dor de înălţare,
Şi un dor de moarte.
(«Doina», p. 13);
(4) cel în care eroul poematic devine rapsod valah în descendenţa orfeică a viersuirii în mausoleic-folclorica măsură-opt:
Cucuruz de pe ierugă,
Mă pusei la mândra slugă
Pe opinci şi pe obiele
Şi pe buze subţirele.
Am slujit un an şi-o vară
Doar pe-o ţâră de căpară.
Când să-mi capăt toată plata
S-a măritat fata
(«Cântec vechi», p. 14);
(5) cel în care se face elogiul „comunicării“ / „legăturii“ periodic-zalmoxiene dintre Munţii Almăjului şi Dumnezeu, graţie unui soi de lift-scară-de-frasin:
Între munţii mei şi Dumnezeu
Se întinde o scară de frasin
Pe care urcă şi coboară îngerii,
Cu vedre de caş şi de brânză
Şi cu câte o litră de răchie,
Pitulată sub aripi.
Ca să n-o vadă Atotputernicul.
(«Scara Raiului», p. 15);
(6) cel în care „copilul-erou-liric / epic“ – din orizontul dictatorial-stalinist al anului 1950, când s-a ordonat masacrarea cabalinelor din satele României – se roagă la „Dumnezeul cailor“ pentru „fala familiei“, „armigul“ Chidran, cel ce fermeca tot Dalboşeţul prin „trapul său regesc“:
De-atunci, de câte ori trec pe lângă Puţul Sec,
În care au fost aruncaţi caii omorâţi din ordin,
Aprind o lumânare şi mă rog
La Dumnezeul Cailor,
Pentru frumosul nostru Chidran.
(«Chidran», p. 27);
(7) cel în care străbunica Igliţa / „Iglica“ serveşte nepotului-erou-de-poem o misterioasă mâncare, lapte de taur:
Străbunica mea se chema Iglica,
Un nume cum nu mai găseşti astăzi.
Locuia într-o casă din bârne,
La capătul satului, aproape de pădure.
/ [...] /
Pielea obrazului, mâinile păreau nespălate de ani.
Mai târziu am înţeles că era culoarea ţăranilor bătrâni.
• Ce să-ţi dea maica ţie ?
Un măr, o pară, o prună, câta răchie ?
Răchie, nu, că eşti prea mic.
Îţi dă maica lapte de bic.
Străbuna a fiert mămăliga, a răsturnat-o pe un ştergar,
Apoi, în căldarea încă fierbinte, a pus oţet şi apă.
– Ia, cu maica, să vezi cât e de bun.
Atunci nu ştiam că bicul nu dă lapte.
(«Lapte de bic», p. 32 sq.).
Prin cele 36 de poeme care ilustrează vigurosul filon epic al volumului Amintiri despre ţărani, Ion Marin Almăjan – aidoma unui Picasso în Logos – realizează / expune „Guernica“ ţărănimii valahe din România de după Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989, hienizată şi programatic-haotizată (prin aşa-zisa „reformare a statului“), îndeosebi, în „epoca dictaturii roşii / portocalii“, sau „criminal-trădătoarea epocă“ nu numai a preşedintelui Traian Băsescu şi a guvernării prim-ministrului Emil Boc, ci şi a celorlalţi doi preşedinţi anteriori, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (sau „posteriorul“, după cum se lasă a se deduce pentru „cincinalul viitor“), cu ale lor guverne „democratice“, ante-Boc / post-Boc (inclusiv „guvernele: Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta ş. a.).
Prima secţiune poematică din acest filon priveşte o zguduitoare crimă ecologică – tăierea / „exportarea“ pădurilor din Ţara Almăjului de către neofanarioţii puterii din România de azi:
Străinul cu faţa lată,
Cu nume de iarbă verde
Urcat în scrânciobul puternicilor zilei
A pus drujbele pe pădurile Almăjului.
Sub fierul necruţător cad gemând,
Ca nişte ostaşi bătrâni
Ce au apărat satele
De turci, de nemţi şi de ruşi,
Cad seceraţi de mâna lacomă a veneticului
Stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii.
În vaierul lor plâng strămoşii
Şi se frânge un neam.
(«Ucigaşul pădurii», p. 11 sq.).
În celelalte secţiuni („tablouri“, „acte“, „scene“), tragedia ţărănimii valahe din Provincia („Ţara“) Almăjului, tragedia cunoscută de lumea satului natal, Dalboşeţ, se relevă „monografic“:
„jalonul istoric“ se iveşte în cetatea ruinată, năpădită de iarba grasă de pe deal, Cetatea Grădiştii, odinioară falnică, ascunzând fabuloase comori, având «porţi uriaşe de aramă», cetate ce ispiteşte căutători de aur – între care şi ţiganul / covaciul Mărcin ce-şi află moartea în labirint, după ce «a coborât pe coşul cetăţii» (Cetatea Grădişte – p. 16);
dascălul Frâncu, nicidecum din „seria apostolilor“, bea vin de Malaga («În Almăj, vinul de Malaga are mare trecere» – Dascălu’ Frâncu, p. 19) şi iubeşte „la nebunie“ pe „Madam Ronet“, «pe malul Nerei, pe sub sălciile pletoase, / cu luna ca o felie de lubeniţă deasupra lor» (ibid.);
un tablou zguduitor surprinde deportarea în Bărăgan a frunţii satelor almăjene, a chiaburilor din Ţara Almăjului, la un ordin dictatorial-stalinist din orizontul anului 1950, chiar la sărbătoarea Rusaliilor:
Ca din senin, camioane acoperite cu prelate
năvălesc în sate,
Soldaţi înarmaţi coboară...
/ [...] /
Bărbaţii privesc spre soldaţi, muţi, ca de piatră.
În urma lor casele rămân triste, pustii, blestemate.
La şcoală ni se spune: au fost luaţi chiaburii,
Duşmanii poporului, uneltele anglo-americanilor,
Şi duşi în Bărăgan.
Noi tăcem. Acasă ni s-a spus să nu vorbim,
Chiaburii, duşmanii poporului, sunt neamurile noastre.
(«Chiaburii, duşmanii poporului», p. 31);
în acei ani de dictatură stalinistă, sătenii ce vorbeau împotriva ocupanţilor ruşi / sovietici, împotriva Armatei Roşii, chiar şi cei ce lăsau / dădeau impresia că se opun puterii bolşevice din acele anotimpuri ale României, erau „luaţi cu duba neagră“, noaptea, şi duşi în închisorile / lagărele stalinist-comuniste, aşa cum s-a întâmplat şi cu tatăl poetului epic, Ion Marin Almăjan:
Taica încărcase carul cu snopi de grâu, / [...] /
La arie, batoza duduia mestecând snopii, / [...] /
– Treci şi-ţi plăteşte datoria către statul
Muncitorilor şi ţăranilor, a poruncit.
Taica a ridicat un sac deasupra capului,
L-a trântit la picioarele tovarăşului,
Boabele s-au risipit îngropând cizmele militare.
Ne-am întors acasă cu carul gol.
Noaptea, câinele a început să bată la om străin.
Au venit cu un Gaz şi l-au ridicat pe taica,
Să dea socoteală statului...
(«Cote», p. 36 sq.);
tot cu „duba neagră“ luau la puşcărie şi sătenii bănuiţi a avea legături cu „partizanii“, cu organizatorii rezistenţei anticomuniste din „creierul munţilor Carpaţi“:
Un huruit de maşină a spart liniştea vâscoasă,
Era duba neagră de care sătenii se temeau ca de ciumă,
Au bubuit în poarta lui Torocea şi l-au luat
Desculţ, numai în izmene, fără pălărie,
Cică i-ar fi tăinuit pe partizanii din munţi
În coliba lui de pe cracul Mercii
(«Soarta unui ţăran sărac», p. 42);
un alt tablou memorabil este cel ce poartă titlul Slujba de îngropăciune a prunilor – la un ordin dat „de la raion“, preşedintele Cooperativei Agricole de Producţie distruge livezile de pruni din satul almăjan; Cornu, tractoristul ceapeului, adună
...cu de la sine putere,
Toţi prunii în croul lui Boboloş.
Se făcuse o catedrală de pruni. / [...] /
Noaptea, la lumina farurilor,
Popa Macu, crâsnicul Ledăru şi Cornu
Au făcut slujbă de îngropăciune prunilor... ( p. 68).
Antologică este şi scena în care elevii şi dascălii de la şcoala din sat bocesc – obligaţi / supravegheaţi de un ofiţer – „moartea tătucului Stalin“ (moarte survenită în 1953, când Ion Marin Almăjan era unul dintre şcolarii „ce mergeau pe 13 ani“); etc.*
* A devenit capitolul «Un galaxiedric în autentica poezie a spaţiului agrest», din ampla lucrare, «Pagini de istorie literară valahă de mâine», de Ion Pachia-Tatomirescu, vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 106 115, desigur, cronica literară publicată sub titlul «Realism liric / epic într-o tragedie a ţărănimii valahe „în 36 de tablouri“», în revista «Lumina» (Novi Sad / Panciova-Serbia, ISSN 0350-4174, redactor-şef: Ioan Baba), anul LXV, seria nouă, nr. 1 / 2012, pp. 58 – 62.
Ion Marin Almăjan este un galaxiedric pentru că poliedrul-galaxie al întregului operei sale ni-l arată a fi mai întâi un mare prozator – romancier al verosimilului de înaltă clasă epică (Spune-mi, unde duce acest drum?, Bucureşti, Editura Eminescu, 1972; Neîmpăcaţi în mânie, Buc., Ed. Eminescu, 1974; Sentimentul puterii, Buc., Ed. Eminescu, 1976; Tornada, Buc., Ed. Eminescu, 1980; În afara gloriei, I / II, Timişoara, Editura Renaşterea / Excelsior, 1994 / 2006) şi totodată un excelent povestitor / nuvelist (volumul de debut, Sunt dator cu o durere, Buc., Ed. Eminescu, 1970, apoi: Întoarcerea spre asfinţituri, Timişoara, Ed. Facla, 1984; Mătuşa mea Maria Theresia, Timişoara, Ed. Augusta, 1998, etc.), dar şi „războinic“ publicist, cărţile-i din acest perimetru recomandându-ni-l drept un valoros-viguros pamfletar politic (Vremea hahalerelor, Timişoara, Ed. Augusta, 1998; Ca mierea, ca fierea – cuvântul, Timişoara, Ed. Excelsior, 2007; România cu pistolul la tâmplă, Timişoara, David Press Print, 2013 etc.). Apoi, în anul 2011, Ion Marin Almăjan surprinde Distinsul Receptor de Literatură cu un volum de autentică poezie a spaţiului agrest (infra).
Pentru valoarea operei sale indiscutabile / incontestabile Ion Marin Almăjan s-a bucurat de importante premii „din partea Cetăţii“ (în primul rând, a lui Platon): Premiul Naţional „Meritul Cultural Clasa a IV-a“ (Bucureşti, 1974); Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara pentru întreaga activitate (în 1996); Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în Grad de Cavaler“ (Bucureşti, 2002); etc.; titlul de Cetăţean de onoare i s-a acordat în două rânduri: (1) Cetăţean de onoare al oraşului Anina, din anul 2013; (2) Cetăţean de onoare al municipiului Timişoara, din 25 martie 2014 (v. foto infra).
(II) Realism liric / epic într-o tragedie a ţărănimii valahe „în 36 de tablouri“. Prozatorul / publicistul Ion Marin Almăjan ia pe nepregătite „colonia de pelicani a criticii noastre literare“ (după cum atrăgea atenţia în mileniul trecut unul dintre cei mai autorizaţi cercetători de idei literare) critica literară valahă – în cea de-a unsprezecea toamnă a mileniului al III-lea din era noastră, parcă după o „reţetă“ argheziană – printr-un uimitor „debut tardiv“ în poezie, Amintiri despre ţărani (Timişoara, Ed. Hestia / David Press Print, 2011; pagini A-5: 118). Volumul are „în deschidere“, un Avertisment almăjanian, şi „în închidere“, un util Glosar de regionalisme din Ţara Almăjului, alături de câteva necesar-limpide «Note biobibliografice», adăugându-li-se – de pe copertă – trei „prezentări“ în „accent“ circumflex-critic, semnate de Lucian Alexiu, Octavian Doclin şi Alexandru Nemoianu.
În «Avertisment», Ion Marin Almăjan vine în întâmpinarea Distinsului Receptor cu un „trident“ de probleme:
(1) mai întâi, chestiunea titlului cărţii: «Am stabilit titlul cărţii Amintiri despre ţărani, dar mai corect ar fi fost Amintiri despre neamuri», de vreme ce eroii din satul-matcă a Valahimii, de vreme ce personajele din talpa piramidei sociale, din ţărănimea Dalboşeţului natal, din Ţara Almăjului, sunt „rude“ ale eroului poematic şi, în ultimă instanţă a textului, sunt „rude“ ale autorului ce mărturiseşte dinspre un mesianism bine temperat (imediat după „argumentul din deschidere“):
Am venit pe lume strângând în pumn
gurguiul unei opinci
cu care era încălţată talpa ţării.
Vremurile acestea i-au spulberat pe ţărani,
trimiţându-i în istorie.
Eu am rămas orfan.
(«Autobiografică», p. 7);
(2) în rândul secund, problema estetică a patosului ca reflectare a armonizării realului în spaţiile irealului / fabulosului: «În fond, patosul, considerat de unii semn al lipsei de calitate, de elevaţie spirituală, nu lipseşte în aceste pagini care sunt un fel de imagini răsfrânte în oglinda unei ape, răsfrângeri ce împletesc realul cu irealul, cu fabulosul.» (Avertisment – p. 5);
(3) în rândul terţ, problema prudenţei ce taie apa de la „morişca de procese de calomnie“ ale amatorilor agreşti, spre a nu se repeta experienţa „dură“, de la debutu-i cu volumul de povestiri, Sunt dator cu o durere, din anul 1970: «Doresc să avertizez pe cei ce vor vrea să se identifice sau să identifice neamurile lor cu unele din personajele acestei cărţi şi să mă învinuiască, aşa cum s-a întâmplat la prima mea carte, „Sunt dator cu o durere“, de intenţia de a-i denigra, că numele date de mine acestor personaje, chiar dacă au existat în realitate, nu sunt proiecţia celor ce există în fapt sau au existat vreodată.» (ibid.).
Dintre aserţiunile critice de până acum – scrise (pe admirabila copertă cu clapete a volumului, copertă semnată, ca şi superbele ilustraţii din interior, de Vasile Pintea), sau rostite (la lansarea excepţională, cu fast, din ultima decadă a lui noiembrie 2011) –, desigur, direct-privitoare la acest interesant volum de poeme, Amintiri despre ţărani, de Ion Marin Almăjan, Distinsul Receptor este invitat a reţine trei:
(a) în primul rând, aserţiunea eseistului Alexandru Nemoianu, venită de peste Atlantic (din Detroit / SUA), dintr-o Americă superurbanizată / supertehnicizată:
«Întâmplările se adună şi sunt noi doar până la o vreme, oamenii întâlniţi pot fi număraţi până la o vreme şi apoi devin semn; [...] dar Ion Marin Almăjan, în vorbe fără egal, ne arată Almăjul (şi prin el Banatul), ca vatră a toate: ca „lumea“, aşa cum a fost, ca „lumea“, aşa cum o ştim, ca „lumea“, aşa cum ar trebui să fie; iar când va fi desăvârşirea, doar dragostea deplină o ştie...»;
(b) în al doilea rând, aserţiunea poetului / eseistului Octavian Doclin, venită din Reşiţa, adică din vecinătatea Dalboşeţului / Ţării Almăjului:
«Cu această carte, aş spune insolită, nu numai pentru scrisul său, Ion Marin Almăjan îşi rotunjeşte opera; forţa epică [...] devine aici o poezie realistă – dacă putem spune astfel –, delicată, pe care memoria excepţională a autorului o transformă într-un portret (sau peisaj) al satului, tragic şi senin totodată, din ţinutul natal al lui Ion Marin Almăjan, Ţara Almăjului; [...] condiţia de ţăran este alta acum şi despre acest fapt vorbeşte cartea, mai direct sau indirect, şi explicit, şi implicit; Ion Marin Almăjan se dovedeşte şi aici un scriitor de marcă, autor serios care-şi respectă obârşiile»;
(c) în al treilea rând, aserţiunea criticului / poetului-editor, Lucian Alexiu, patronul Hestiei, distinsa editură din Timişoara:
«Ion Marin Almăjan surprinde printr-o carte de poeme care apare, într-un fel, împotriva curentului: demers cu evidentă conotaţie polemică, pe de o parte, în măsura în care îşi propune a fi unul „reparator“ şi recuperator, pe de altă parte, nostalgică întoarcere către obârşii, adeziune pregnant afectivă la datele lumii evocate; recurgând la un limbaj mai deloc poetic, autorul însumează, în Amintiri despre ţărani, scurte naraţiuni după cum şi un şir de portrete – şi unele şi celelalte pline de culoare –, vorbeşte despre destine şi întâmplări proiectate pe fundalul istoriei veacului trecut [...]; dacă stingerea lumii rurale, a civilizaţiei ţărăneşti tradiţionale este tema ori supratema ce irigă, subteran, textele cărţii lui Ion Marin Almăjan, o atenţie aparte trebuie acordată discursului în sine: de o forţă şi o frumuseţe verbală aparte, în raport cu care precauţia filologică a glosarului ce întregeşte cartea este, la urma urmei, facultativă».
Eroul poematic almăjanian – din Amintiri... – vine dintr-o impresionantă, indiscutabilă tradiţie a monografierii satului valah ca matcă socială / civilizatorie impusă Europei de spaţiul Pelasgiei > Valahiei (Thraco-Daciei), de nucleul nord-dunărean al acesteia, constituit în contemporaneitate de România, Moldova etc., neîntrerupt, din neolitic şi până în timpul prezent-acţional, timp / anotimp surprins de tablourile rurale / agreste ale lui Ion Marin Almăjan, tradiţie a monografierii rurale cu strălucite monumente estetice, atât în perimetre epice, cât şi în autentice arii lirice, mai ales din secolele al XIX-lea (Ion Creangă, George Coşbuc ş. a.) şi al XX-lea (Octavian Goga, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Marin Preda, Ion Gheorghe – cel din volumul «Elegii politice», 1982 –, Marin Sorescu – îndeosebi, prin ciclul de poeme, «La Lilieci», vol. I / 1973, II, III, IV / 1988 –, Ioan Baba – cel din volumul «Năzbâtii candide», Novi Sad, 1994 – ş. a.); iar în secolul prezent, al XXI-lea, primul ce se iveşte în seria acestor monumente estetice pe tema chtonianului din literatura valahă este, mai mult ca sigur, volumul lui Ion Marin Almăjan, Amintiri despre ţărani (2011).
În afara poemului Autobiografică, din care deja am citat (supra), filonul liric al problematicii pământului este susţinut de încă şapte poeme:
(1) cel (de la polul opus arghezianului «Belşug») în care eroul liric almăjenian, în ipostază de „nepot“, este „certat“ / „mustrat“ de bunicul indignat, venit „de dincolo“, de peste Styx, ca să-şi are ogoarele lăsate în paragină de epigonica posteritate:
Pe dealul Străineacului văd
Două vaci care trag la un plug,
Un bărbat ţinând coarnele plugului,
Cu pălăria dată pe ceafă.
E bunicul meu întors de dincolo de moarte
Să-şi are pământurile pe care eu le-am lăsat
Într-o încremenită păragine.
(«Mustrarea bunicului», p. 8);
(2) zguduitorul poem al Casei Părinteşti, căpătând grai şi metamorfozându-se în „părăsita“ Mumă-Vreme ce-şi atenţionează îndurerată „fiul înstrăinat“:
Casa mă priveşte cu ochi străini.
Recunoaşte-mă, sunt eu, copilul tău, îi zic,
În tine m-am născut,
În odăile tale mi-am împleticit paşii,
În oborul tău am alergat după miei,
În iarba mătăsoasă mi-am culcat obrazul,
În grădina ta am auzit prima dată
Vocea dulce, de fetiţă, a mamei,
Glasul puternic al bunicului,
Sfârâitul fusului învârtit de degetele bunicii.
Mă rog în genunchi, iartă-mă.
– Ai plecat în lume şi m-ai lăsat pustie,
Cu singurătatea măcinându-mi zidurile,
Cu necunoscuţi, siluindu-mă,
Străinule !
(«Blestemul străinului», p. 9 sq.);
(3) cel în care Doina polidimensionează priveliştea zalmoxiană, priveliştea fiinţării unui peren / nemuritor eu liric prin dor, prin înfiorarea parcă expresionistă a dorului autoproiectându-se în cogaionicul sublim:
Cântecul acesta vine din adâncurile pământului
Şi din tăriile cerului,
/ [...] /
Se strecoară în fibra fiinţei mele,
Tulbură, trezeşte un dor de necuprins,
De neînţeles, un dor de risipire, un dor de înălţare,
Şi un dor de moarte.
(«Doina», p. 13);
(4) cel în care eroul poematic devine rapsod valah în descendenţa orfeică a viersuirii în mausoleic-folclorica măsură-opt:
Cucuruz de pe ierugă,
Mă pusei la mândra slugă
Pe opinci şi pe obiele
Şi pe buze subţirele.
Am slujit un an şi-o vară
Doar pe-o ţâră de căpară.
Când să-mi capăt toată plata
S-a măritat fata
(«Cântec vechi», p. 14);
(5) cel în care se face elogiul „comunicării“ / „legăturii“ periodic-zalmoxiene dintre Munţii Almăjului şi Dumnezeu, graţie unui soi de lift-scară-de-frasin:
Între munţii mei şi Dumnezeu
Se întinde o scară de frasin
Pe care urcă şi coboară îngerii,
Cu vedre de caş şi de brânză
Şi cu câte o litră de răchie,
Pitulată sub aripi.
Ca să n-o vadă Atotputernicul.
(«Scara Raiului», p. 15);
(6) cel în care „copilul-erou-liric / epic“ – din orizontul dictatorial-stalinist al anului 1950, când s-a ordonat masacrarea cabalinelor din satele României – se roagă la „Dumnezeul cailor“ pentru „fala familiei“, „armigul“ Chidran, cel ce fermeca tot Dalboşeţul prin „trapul său regesc“:
De-atunci, de câte ori trec pe lângă Puţul Sec,
În care au fost aruncaţi caii omorâţi din ordin,
Aprind o lumânare şi mă rog
La Dumnezeul Cailor,
Pentru frumosul nostru Chidran.
(«Chidran», p. 27);
(7) cel în care străbunica Igliţa / „Iglica“ serveşte nepotului-erou-de-poem o misterioasă mâncare, lapte de taur:
Străbunica mea se chema Iglica,
Un nume cum nu mai găseşti astăzi.
Locuia într-o casă din bârne,
La capătul satului, aproape de pădure.
/ [...] /
Pielea obrazului, mâinile păreau nespălate de ani.
Mai târziu am înţeles că era culoarea ţăranilor bătrâni.
• Ce să-ţi dea maica ţie ?
Un măr, o pară, o prună, câta răchie ?
Răchie, nu, că eşti prea mic.
Îţi dă maica lapte de bic.
Străbuna a fiert mămăliga, a răsturnat-o pe un ştergar,
Apoi, în căldarea încă fierbinte, a pus oţet şi apă.
– Ia, cu maica, să vezi cât e de bun.
Atunci nu ştiam că bicul nu dă lapte.
(«Lapte de bic», p. 32 sq.).
Prin cele 36 de poeme care ilustrează vigurosul filon epic al volumului Amintiri despre ţărani, Ion Marin Almăjan – aidoma unui Picasso în Logos – realizează / expune „Guernica“ ţărănimii valahe din România de după Revoluţia Anticomunistă din Decembrie 1989, hienizată şi programatic-haotizată (prin aşa-zisa „reformare a statului“), îndeosebi, în „epoca dictaturii roşii / portocalii“, sau „criminal-trădătoarea epocă“ nu numai a preşedintelui Traian Băsescu şi a guvernării prim-ministrului Emil Boc, ci şi a celorlalţi doi preşedinţi anteriori, Ion Iliescu şi Emil Constantinescu (sau „posteriorul“, după cum se lasă a se deduce pentru „cincinalul viitor“), cu ale lor guverne „democratice“, ante-Boc / post-Boc (inclusiv „guvernele: Mihai Răzvan Ungureanu, Victor Ponta ş. a.).
Prima secţiune poematică din acest filon priveşte o zguduitoare crimă ecologică – tăierea / „exportarea“ pădurilor din Ţara Almăjului de către neofanarioţii puterii din România de azi:
Străinul cu faţa lată,
Cu nume de iarbă verde
Urcat în scrânciobul puternicilor zilei
A pus drujbele pe pădurile Almăjului.
Sub fierul necruţător cad gemând,
Ca nişte ostaşi bătrâni
Ce au apărat satele
De turci, de nemţi şi de ruşi,
Cad seceraţi de mâna lacomă a veneticului
Stejarii, fagii, ulmii, fala pădurii.
În vaierul lor plâng strămoşii
Şi se frânge un neam.
(«Ucigaşul pădurii», p. 11 sq.).
În celelalte secţiuni („tablouri“, „acte“, „scene“), tragedia ţărănimii valahe din Provincia („Ţara“) Almăjului, tragedia cunoscută de lumea satului natal, Dalboşeţ, se relevă „monografic“:
„jalonul istoric“ se iveşte în cetatea ruinată, năpădită de iarba grasă de pe deal, Cetatea Grădiştii, odinioară falnică, ascunzând fabuloase comori, având «porţi uriaşe de aramă», cetate ce ispiteşte căutători de aur – între care şi ţiganul / covaciul Mărcin ce-şi află moartea în labirint, după ce «a coborât pe coşul cetăţii» (Cetatea Grădişte – p. 16);
dascălul Frâncu, nicidecum din „seria apostolilor“, bea vin de Malaga («În Almăj, vinul de Malaga are mare trecere» – Dascălu’ Frâncu, p. 19) şi iubeşte „la nebunie“ pe „Madam Ronet“, «pe malul Nerei, pe sub sălciile pletoase, / cu luna ca o felie de lubeniţă deasupra lor» (ibid.);
un tablou zguduitor surprinde deportarea în Bărăgan a frunţii satelor almăjene, a chiaburilor din Ţara Almăjului, la un ordin dictatorial-stalinist din orizontul anului 1950, chiar la sărbătoarea Rusaliilor:
Ca din senin, camioane acoperite cu prelate
năvălesc în sate,
Soldaţi înarmaţi coboară...
/ [...] /
Bărbaţii privesc spre soldaţi, muţi, ca de piatră.
În urma lor casele rămân triste, pustii, blestemate.
La şcoală ni se spune: au fost luaţi chiaburii,
Duşmanii poporului, uneltele anglo-americanilor,
Şi duşi în Bărăgan.
Noi tăcem. Acasă ni s-a spus să nu vorbim,
Chiaburii, duşmanii poporului, sunt neamurile noastre.
(«Chiaburii, duşmanii poporului», p. 31);
în acei ani de dictatură stalinistă, sătenii ce vorbeau împotriva ocupanţilor ruşi / sovietici, împotriva Armatei Roşii, chiar şi cei ce lăsau / dădeau impresia că se opun puterii bolşevice din acele anotimpuri ale României, erau „luaţi cu duba neagră“, noaptea, şi duşi în închisorile / lagărele stalinist-comuniste, aşa cum s-a întâmplat şi cu tatăl poetului epic, Ion Marin Almăjan:
Taica încărcase carul cu snopi de grâu, / [...] /
La arie, batoza duduia mestecând snopii, / [...] /
– Treci şi-ţi plăteşte datoria către statul
Muncitorilor şi ţăranilor, a poruncit.
Taica a ridicat un sac deasupra capului,
L-a trântit la picioarele tovarăşului,
Boabele s-au risipit îngropând cizmele militare.
Ne-am întors acasă cu carul gol.
Noaptea, câinele a început să bată la om străin.
Au venit cu un Gaz şi l-au ridicat pe taica,
Să dea socoteală statului...
(«Cote», p. 36 sq.);
tot cu „duba neagră“ luau la puşcărie şi sătenii bănuiţi a avea legături cu „partizanii“, cu organizatorii rezistenţei anticomuniste din „creierul munţilor Carpaţi“:
Un huruit de maşină a spart liniştea vâscoasă,
Era duba neagră de care sătenii se temeau ca de ciumă,
Au bubuit în poarta lui Torocea şi l-au luat
Desculţ, numai în izmene, fără pălărie,
Cică i-ar fi tăinuit pe partizanii din munţi
În coliba lui de pe cracul Mercii
(«Soarta unui ţăran sărac», p. 42);
un alt tablou memorabil este cel ce poartă titlul Slujba de îngropăciune a prunilor – la un ordin dat „de la raion“, preşedintele Cooperativei Agricole de Producţie distruge livezile de pruni din satul almăjan; Cornu, tractoristul ceapeului, adună
...cu de la sine putere,
Toţi prunii în croul lui Boboloş.
Se făcuse o catedrală de pruni. / [...] /
Noaptea, la lumina farurilor,
Popa Macu, crâsnicul Ledăru şi Cornu
Au făcut slujbă de îngropăciune prunilor... ( p. 68).
Antologică este şi scena în care elevii şi dascălii de la şcoala din sat bocesc – obligaţi / supravegheaţi de un ofiţer – „moartea tătucului Stalin“ (moarte survenită în 1953, când Ion Marin Almăjan era unul dintre şcolarii „ce mergeau pe 13 ani“); etc.*
* A devenit capitolul «Un galaxiedric în autentica poezie a spaţiului agrest», din ampla lucrare, «Pagini de istorie literară valahă de mâine», de Ion Pachia-Tatomirescu, vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 106 115, desigur, cronica literară publicată sub titlul «Realism liric / epic într-o tragedie a ţărănimii valahe „în 36 de tablouri“», în revista «Lumina» (Novi Sad / Panciova-Serbia, ISSN 0350-4174, redactor-şef: Ioan Baba), anul LXV, seria nouă, nr. 1 / 2012, pp. 58 – 62.
Citat de 
