Ioan Baba ‒ „meridianul-Novi-Sad al poeziei valah-europene“

Cum astăzi, marţi, 25 Brumar 2025, poetul pelasg > valah, Ioan BABA, din Serbia / Novi Sad, trece pragul în cea de-a 75-a toamnă a sa, atât poetul, eseistul, criticul, istoricul Ion Pachia-Tatomirescu, Dac-Pandur de la Piramida Extraplată din Tibissiara > Timişoara-Dacia-de-România, cât şi subsemnatul, Donares, colaborator al Euro-Instituţiei-Culturale RightWords, îi adresăm din toată inima urarea tradiţională : LA MULŢI ANI, IOAN BABA, ANI SĂNĂTOŞI, TOMNOS-LUMINOŞI, DAR ŞI,-N LITERAT / ŞTIINŢIFIC ROD, MINUNOŞI...!

Ioan Baba ‒ „meridianul-Novi-Sad al poeziei valah-europene“

(I) Piton („ca între alpinişti spus“) biobibliografic. Personalitate complexă a culturii valahe, de talie „euro-transfrontalieră“, Ioan Baba (născut la 25 noiembrie 1951, în familia agricultorilor Anuica şi Iosif Baba, din localitatea Seleuş – provincia Voivodina / Serbia), politologul (absolvent al Înaltei Şcoli de Politică „Josip Broz Tito“ – Kumrovec-Croaţia, din anul 1978), publicistul (redactor, din anul 1980, sau redactor-şef adjunct între anii 1981 şi 1988, ori redactor-şef şi responsabil la Postul de Radio Novi Sad, instituţie în care a trudit mai bine de un pătrar de veac, apoi, „redactor responsabil“ al Departamentului de Limbă Pelasgă > Valahă / Dacoromână de la Televiziunea Novi Sad, între anii 2005 şi 2012), poetul, eseistul, traducătorul, editorul etc., rămâne şi unul dintre cei mai deontologic-distinşi redactori-şefi (de la Vasile (Vasko) Popa – fondatorul mensualului în orizontul anului 1947 – încoace), de se pune în cumpănire segmentul temporal marcat de anii 1995 şi 2014 (adică „anul de prezent / viitor“), redactori-şefi avuţi de revista «de literatură, artă şi cultură transfrontalieră», Lumina (de sub egida Casei de Presă şi Editură „Libertatea“ din Panciova), fiind totodată şi de seamă fondator (din 11 august 2006) al Cercului „Lumina“ – Honoris Causa; mai este şi un membru de marcă al Societăţii Ziariştilor din Voivodina, al Asociaţiei Ziariştilor din Serbia, al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timişoara-Banat, cel ce a înzestrat Casa de Presă şi Editură „Libertatea“ din Panciova cu „trei plăci evocative de bronz“ (Lumina 1947 – 1997, Mihai Eminescu şi Vasile / Vasko Popa), cel ce a iniţiat / inaugurat Sala cu portrete din incinta aceleiaşi instituţii de cultură; în circuitul european al literelor, Ioan Baba – îndeosebi, în calitate de poet şi de eseist – se distinge, între importanţii autori ai ultimului sfert de secol, prin interesantele-i cărţi publicate în Serbia, în România, în Republica Moldova etc.
Între debutul publicistic al lui Ioan Baba, din 1971, adică de la împlinirea „magnificilor“ douăzeci de ani, debut nu altundeva decât în cea mai importantă revistă de cultură / literatură din Voivodina-Serbia, Lumina (de pe când avea ca redactor-şef al „ieşirii din conul de umbră al stalinismului cultural“ pe Ion Bălan, 1956 – 1976), şi debutu-i editorial, din anul 1984, cu volumul de versuri, Popas în timp, „s-a aşternut“ – întru catharsis şi întru sacra vârstă „a primei maturizări“, cea de la 33 de ani, cea „a primei răstigniri a Sinelui întru Cuvânt“ –, desigur, mai bine de un deceniu de căutări, de cristalizări / recristalizări cu vectorizări înspre şi în Ţara Poemului, într-un inconfundabil „teritoriu poetic“ (a se lua sintagma în accepţiunea lui Tudor Vianu).
Dincoace de debut, opera lirică a lui Ioan Baba încorolează admirabile volume ce se circumscriu paradoxismului, important curent literar ivit în cadrul modernismului resurecţional-poetic valah de după 1965: Popas în timp (1984 – infra, BPo), Preludiu imaginar (1988 – infra, BPre), În cuibul ochiului / U gnezdu oka, micropoeme-haiku, ediţie în limbile valahă şi sârbă (1989 – infra, BInc), Oglinda triunghiulară, micropoeme-haiku (1990 – infra, BOgt), Poeme incisive (1991 – infra, BPin), Năzbâtii candide, „poeme pentru copii“ (1994 – infra, BNaz), Inscripţie pe aer (1997 – infra, BInsa), Cămaşa de rigoare (1998 – infra, BCam), ReversAvers (1999 – infra, BReAv), Poemele D (2002 – infra, BPoemD), În urechea timpului, „distihuri paradoxiste“ (2003 – infra, BInut), Icoană din Balcania (2004 – infra, BIcB), Aproapele dilematic, „mic dicţionar de distihuri paradoxiste“ (2005 – infra, BApr), Stare de ţăndări (2008 – infra, BaStar), Senzaţii cu amprentă (2011 – infra, BaSen), Muzeul Dioram (2011 – infra, BMuz), Adevăruri bandajate / Obložene istine (2013 – infra, BAdb) etc.
Opera poetică babiană are în complementaritate nenumărate alte cărţi de eseistică documentat-rafinată, de subtil traducător (din sârbă în valahă / dacoromână şi invers), de editor, de înalt profesionalism jurnalistic etc.: Compendiu biobibliografic – Scriitori (1997), Mărturisiri, confluenţe (1997), Antologia literaturii şi artei din comunităţile româneşti – Banatul iugoslav, în colaborare cu Cătălin Bordeianu (1998), Lexiconul Artiştilor Plastici Români contemporani din Iugoslavia, vol. I (1999), Ars Longa... (2004), Vasile / Vasko Popa, Cerul din pahar, poezii inedite scrise în limba română, selectate şi traduse de Ioan Baba în limba sârbă (2002), Florilegiu basarabean (2002), Vreme stvaralaštva Slobodana Crnogorca / „Vremea creativităţii lui Slobodan Crnogorac“ (2003), Mostra de Artă Tradiţională (2004), Lumina Brend, selecţia textelor şi prezentarea (2007); Mića M. Tumarić, Păzitor de adevăr (2000), Pero Zubac, Ploile din Mostar – prima versiune românească integrală: Slavco Almăjan, Anghel Dumbrăveanu şi Ioan Baba (2004), Iulian Filip, Linii şi cuvinte comunicante, declaraţii de dragoste şi Noroc Polyglot („ediţii multilingve“, Chişinău, 2007 / 2008), Nedeljko Terzić, Vestigii prin pieţe (2013 – traducere în valahă / dacoromână tot de Ioan Baba) etc.
Ioan Baba este organizatorul / coordonatorul la Novi Sad / Panciova a zece foarte interesante reuniuni / simpozioane (colocvii) internaţionale „Lumina“ dedicate unor personalităţi geniale: Mihai Eminescu, Vasile / Vasko Popa, Ion Miloş, Nichita Stănescu, Ioan Flora ş. a. La unul din „Atelierele Artistice Alternative“ (Panciova, 11 – 13 septembrie 2003), respectiv Colocviul Internaţional „Lumina“, botezat „Poarta lui Nichita Stănescu între două ţări de cititori“, a luat naştere „Academia Internaţională de Poezie Nichita Stănescu“. Câteva dintre aceste simpozioane / colocvii au rodit şi notabile cărţi apărute în Colecţia „Lumina“: «Probitate şi hedonism» (1998), «Metonimia râulenilor» (1998) etc., sau cu numere tematice / speciale de „Lumina“: Sud-Estul Europei – punţi spirituale (Lumina & Viaţa Basarabiei, 9 – 12 / 2002), Nichita Stănescu, 1933 – 1983 (Lumina, 7 – 8 – 9 / 2003), Sud-Estul Europei şi cultura europeană fără frontiere (Lumina, 4 / 2007) etc.



Ioan Baba în anul 2008 (o fotografie de Aleksandar Baba-Vulić).

Totodată, organizatorul / coordonatorul de reuniuni / simpozioane internaţionale, Ioan Baba, de la Novi Sad, este şi participant activ (susţinând comunicări pe teme din perimetrul politologiei, al tradiţiei istorice / culturale, al istoriei literare, al etno-mito-sofiei Valahimii, Sârbimii / Slavimii, al folcloristicii etc.) la simpozioane, reuniuni, colocvii internaţionale, din capitale europene, americane etc.: Belgrad, Bratislava, Bucureşti, Chişinău, Copenhaga, Havana, Paris, Praga etc., prilej cu care a devenit membru de onoare al mai multor uniuni / asociaţii profesionale, al unor academii internaţionale, al unor institute din străinătate.
Opera lui Ioan Baba a fost încununată cu câteva duzini de premii: Premiul Editurii „Libertatea“ (Panciova, 1991), Premiul „Sorin Titel“ (Timişoara, 1993), Premiul „Cununa de spice“ (Uzdin, 1997), Premiul „Etos românesc“ (Iaşi, 1997 / 2004), Premiul „Eminescu“ (Drobeta-Turnu Severin, 1998 / 2008), Premiul „Valori ale spiritualităţii româneşti în afara graniţelor ţării“ (Iaşi, 1998), Premiul „Alma mater Iassyensis“ (Iaşi, 1998), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (Chişinău, 2000), Premiul „Cartea de artă“ (Iaşi, 2000), Premiul „Lucian Blaga“ (Alba Iulia, 2001), Premiul Academiei Internaţionale „Mihai Eminescu“ (Craiova, 2002), Premiul „Mihai Eminescu“ (Iaşi, 2008), Marele Premiu pentru Poezie „Sf. Gheorghe“, la Festivalul Internaţional de Poezie „Drumuri de spice“ (Uzdin, 2009) etc.; la toate acestea se adaugă nenumărate diplome, plachete, medalii – dintre care menţionăm pe cele de aur: Diploma de excelenţă cu medalia de aur „Inventica“ (Iaşi, 2002), Medalia de aur „Lumina“ (Panciova, 2007), Medalia de aur „Meritul Inventiv“ (Institutul Naţional de Inventică Iaşi, la TESLA FEST, Novi Sad, 2008), Medalionul „Vasile / Vasko Popa“ (2012), Bustul lui Apollon „Misaonik“ (2013), Charta – Cetăţean de onoare al Oraşului Împărătesc Sirmium > Sremska / Mitrovica (2013) etc.
Pentru deosebita ei valoare, poezia lui Ioan Baba a fost tradusă în mai multe ţări – în limbile: engleză, franceză, rusă, sârbă, slovacă, maghiară, ruteană, suedeză etc. –, a fost publicată în peste o sută de reviste de literatură / cultură de pe mai toate continentele, a fost inclusă în 60 de „antologii, florilegii, culegeri, albume“, bucurându-se de sute de referinţe critice (230), în periodice, şi în aproape o sută de volume publicate în Europa şi America (S. U. A.).
Din referinţele critice esenţiale despre opera poetică a lui Ioan Baba, pentru Distinsul Receptor, mai reţinem – în „cabala cinci“, a cogaionicei nuntiri, şi în ordine alfabetică – o „spicuire de cuptor“.
(1) Mihai Cimpoi:
«Poet cu o fizionomie inconfundabilă […], Ioan Baba rămâne fidel fondului său afectiv orfic şi converteşte descrierea infernului dantesc al contemporaneităţii – şi rugăciune, şi blestem. […]. El rămâne un liric ingenuu prin sustragere influenţei discursive sterilizante a lui Vasko Popa şi orientării filozofante puse sub zodia doctrinei Zen, care, de fapt, cultivă orfismul fraternizator cu natura, cu oamenii şi animalele…» (BIcB, 106 sq.);
(2) Traian Coşovei:
«Din acest conflict între masca romantică predispusă la „concesii“ retorice şi spiritul sever-analitic şi sintetic se naşte lirismul lui Ioan Baba: un lirism cerebral hăituit de o senzualitate diluată în imagine. Experienţa lui poetică este densă şi echilibrată…» (BIcB, 94 sq.);
(3) Mariana Dan:
«Poezia lui Ioan Baba se dezvăluie ca o developare de gesturi instantanee, de imortalizare a senzaţiei […]. Astăzi, când au fost de mult acceptate poetici foarte variate, poeziile lui Ioan Baba au o ţinută surprinzător de fermă…» (BIcB, 97);
(4) Adrian Dinu Rachieru:
«În poemele sale incisive experimentează dezinvolt, îşi „căleşte cuvintele“ cu grijă artizanală şi conservă, paradoxal, o sacralitate difuză, dovedind profunzime, fragilitate, sensibilitate […]; cultivă un ludism bolnav de gravitate» (BIcB, 100 sq.);
(5) Marin Breiu, Gabriela Pachia:
«Dar ochii copilului-zeu din satul bănăţean Seleuş, unde s-a născut şi a copilărit poetul Ioan Baba, fixează pe retină şi imagini zguduitoare, cum cea a morţii Bunicului: „Tata m-a trimis în fugă după lumânări / şi nu-mi era clar, căci / bunicul ţinea ochii deschişi.“ (Moartea Bunicului – BNaz, 23), ori a executorilor sârbi de după al II-lea război mondial, jecmănind şi maltratând ţăranii valahi / dacoromâni din Seleuş-Voivodina (infra, BNaz, 18 – Executorii): „cum l-au bătut pe Moş Nica / de l-au gârbovit / prin... anul o mie nouă sute cincizeci... / în vremea achiziţiei, din pricina faptului / că nu aveau încă un porc / şi un sac de grâu pentru foamea statului.“...» (Casa [...] spaţiul sacru al copilului-zeu; „autorităţile [...]“, [...]: Bunica, Bunicul / Moşul, Mama... – BrPaG, 15); «Creaţia poetică a lui Ioan Baba a fost apreciată de o serie de critici literari, relevând că poezia domniei-sale „indică salvarea, trezeşte speranţa“ (Dragomir Brajkovici – Belgrad), ori că are imagini „uimitor de frumoase“ (Radu Flora – Panciova), că „provoacă sentimentul difuz al existenţei ameninţate“ (Ion Deaconescu – Craiova), autorul fiind „în postura de Orfeu al neliniştilor sfârşitului de veac“ (Ion Cristofor – Cluj-Napoca), [...] deoarece „versul său ne poartă în călătorii himerice, hibridând cotidianitatea (ca umanitate precară, cotropită de angoase) cu o lume ireală, suspendând logica şi inventând cu temperanţă“ (Adrian Dinu Rachieru – Timişoara). [...] Există în Năzbâtii candide, de Ioan Baba (1994), volum dedicat universului copilăriei, un interesant soi de „povestiri în versuri libere“, în maniera celebrelor poeme din cele patru volume publicate de Marin Sorescu sub titlul «La Lilieci» [...]; Ioan Baba îşi propune ca prin ochii copilului-zeu / zeului-copil, desigur, cu izbânda marelui talent, să releve un „inconfundabil“ nucleu, un „original“ spaţiu liric bănăţean, simetric cu cel oltenesc-sorescian. [...] Criticul / istoricul literar Ştefan N. Popa subliniază – în O istorie a literaturii române din Voivodina – că textele poemelor babiene din acest volum „au discursivitate copilărească în modul de a descoperi lumea satului, franc şi amuzant, prin naivitatea redării; carul cu boi oltenesc ce-l duce pe Marin la Craiova apare la Baba sub formă de cocie sau trăsură cu cai; o abundenţă de bănăţenisme, justificate de redarea culorii locale (explicate într-un glosar incomplet la sfârşitul volumului) creează o lume familiară în care apar personaje reale ca moş Iovan, Pătru Cionvică, Ion Manciu şi alţii; ochii de copil percep întâmplările ca evenimente majore: ‘papucii făloşi’ erau aşteptaţi de Paşti cu bucuria sărbătorii, serviciile făcute de copii lui moş Iovan, cutia fermecată a radioului, jocul de-a indienii şi cowboy-i, dar şi consemnarea unor fapte ce marchează epoca de ‘cote obligatorii faţă de stat’, electrificarea comunei, formează o frescă a satului; năzbâtiile nu lipsesc însă, altfel n-ar avea haz, notaţiile sunt anecdotice şi dau un farmec aparte volumului“ (POist, 250). Poetul Ioan Baba surprinde realităţile agrest-bănăţene prin ochii copilului de la Seleuş, cum în acest admirabil pastel al înserării meleagului natal: „Satele se urbanizară rapid, [...] / Cu dolarii de peste mările sărate [...] / s-au construit case cu mici parcuri, [...] / Pe aici animalele n-au ce căuta. / La noi porcarul Trăian Trulă / pocnea cu biciul când se vigera / şi trâmbiţând din corn aduna porcii. / Trecea apoi văcarul, / şi... gâştele porneau ca nişte râuri albe... / După încă o zi / petrecută pe covoarele verzi, / bovinele, păsările şi porcinele deştepte – / dacă porţile nu erau deschise – / se opreau seara în faţa lor. / Străzile tot frumoase erau.“ (Contrastul peisajului urban – BNaz, 48). Un portret ce se imprimă prompt în memoria receptorului este al jandarmului din spaţiul rural – care făcea / face însemnări cu creionul chimic muiat în gură −, conturându-se sinestezic prin ochii protagonistului-copil: „...trăgând de nişte ori / cu creionul pe limba proprie / care a devenit violetă / de parcă ar fi mâncat dude...“ (Ivan Tutucică – BNaz, 24 sq.). În memoria eroului liric din poemele lui Ioan Baba se întipăresc ‘verile argintii’ „cu litere de grâu“, deoarece: „Un cârd de berze / s-a oprit pe brazde de ogoare...“ ori, poate, pentru că: „În amurg / O buburuză a rătăcit / Printre trupuri de floare // Şi-a aşternut mersul / Cu sărutul aprins pe o petală. // La deschiderea pleoapei / S-a pus pe drumuri: / Urca în palmă lăcrimând de dor, / Se avânta cu aripile / Înhămată de gânduri, / Zbura pe drumuri, în zări, / Alene, cu clipele.“ (Buburuză înhămată – BInsa, 25). Şi copilul din satul Câmpiei Banatului, după cum mărturisesc poemele lui Ioan Baba, fixează în memorie – asemenea lui Darie, din romanul Desculţ, de Zaharia Stancu – şi evenimentele, experienţele dure, cum, de pildă, cele de prin anul 1950: „De la o vreme / poarta casei era în permanenţă închisă. / Aceasta, fiindcă nu a rodit porumbul / şi fiindcă pe strada mare / executorii comunei îşi făceau colindele. / Băteau cu pumnii la numărul porţilor / unde nu era plătit impozitul, dar ştirea / se împrăştia şi porţile / se-ncuiau cu zăbrele. / Acolo unde apucau uşa deschisă / scoteau bunurile din casă / pentru neplata datoriilor. / Din podul casei unde m-am simţit sigur / urmăream stricteţea executorilor în vecini. / Dar e bine că nu am văzut / să bată pe nimeni / cum l-au bătut pe Moş Nica / de l-au gârbovit / prin... anul o mie nouă sute cincizeci... / în vremea achiziţiei, din pricina faptului / că nu aveau încă un porc / şi un sac de grâu pentru foamea statului. / Pesemne, atunci erau alţi executori!“ (Executorii – BNaz, 40 sq.). O altă experienţă dură a vieţii protagonistului-copil din satul bănăţean este moartea bunicului: „Cu mâinile ridicate / a exclamat: ‘Zburaţi, zburaţi / înspre ceruri!’ / Porumbeii şi-au înălţat zborul / iar bunicul a oprit ceasul / cu capul rezemat de pat. / [...] / Atunci când a trecut în nefiinţă / oile bunicului şi-au găsit alt stăpân. / Prietenul devotat al bunicului / pândea tăcerea din cimitirul / de pe dealul satului. Deasupra capului / încerca să descifreze gânduri încordate. / De-atâtea ori l-am întrebat pe tata – / ce ar face bunicul dacă ar alunga / glia de pe buze, / când lumina ar picura în beznă!? / – Din fluier ar doini / să-şi adune cioporul din stele / şi câinele nu s-ar mai tângui.“ (Moartea Bunicului – BNaz, 51). Între „năzbâtiile de vară“ ale eroului liric se află şi faptul că se lasă ispitit de fructele coapte din grădinile vecinilor („Grădini rare / Pe un drum îngust / Ochii după fructe // Aleargă“ – Ochii după fructe etc.), ca şi la Nică, protagonistul bildungsromanului Amintiri din copilărie, de Ion Creangă, ori chiar de „fructul oprit“, arătându-şi pârguirea, ca în poemul Topitoria de cânepă (BNaz, 26): „Pentru noi, copiii, nu cânepa, / ci muieretul era evenimentul. / Trebăluiau şoade, prin apă, / cu poalele legate între picioarele albe, / cu ciupagurile stropite / prin care se profilau sânii, / hlizindu-se şi uitând de ruşinea / obişnuită. / Zilnic, aceeaşi imagine. / Era un eveniment / Să vezi atâtea picioare / Care tot restul anului / Erau ascunse sub poale.“» (’Năzbâtiile candide’ ale eroului poematic – BrPaG, 42 sqq.).

(II) Între „kokoro“ şi „incisive“. Un autentic poet – a cărui Patrie este (cum ar zice Nichita Stănescu) Sfânta Limbă Pelasgă > Valahă – se înrăzăreşte în Ioan Baba, „bănăţeano-voivodinean“, autor al unor admirabile micropoeme-haiku, în Oglinda triunghiulară (BOgt – infra), şi, totodată, al unor ecologic-limpide, Poeme incisive (BPin – infra).
Tristihurile din Oglinda triunghiulară sunt dispuse „cardinal“ (ori, de ce nu, tetradic): Trezirea, Cântecul mierlei, Ciorchinii roşii, Covorul alb.



Apollon-Misaonik-ul acordat lui Ioan Baba în 2013. / The “Misaonik” Bust of Apollon awarded to Ioan Baba in 2013.

Într-un număr apreciabil de micropoeme se află şi omoi, „gând“ / „idee“, şi jo, „simţire“ / „emoţie“, adică îngemănare kokoro, spre a apela, desigur, la conceptele lirico-estetice nipone. Altfel spus, Ioan Baba a fost hărăzit haigon-ului. De la genialul Matsuo Basho (1644 – 1694) încoace, se ştie că valoarea estetic-literară a micropoemului haiku este direct-proporţională cu „cantitatea“ de hai-i („spiritul haiku“) inoculată textului-tristih. Hai-i s-ar arăta în „cantitatea“ de mister, în „substanţa“ de mister, dintr-un haiku, într-un „semnificat“ având ca „semnificant“ haigonul, sau „cuvântul spiritului-haiku“.
Şi la Ioan Baba, cunoaşterea acestor principii estetice se relevă pretutindeni, înalt-sinestezic:

Salcâmi falnici
Au decorat pădurea
Cu flăcări albe.
*
* * *
*
Câţi bujori roşii
Pe Câmpia Mierlei
Atâţia eroi...
*
* * *
*
Un cârd de peşti
La o rază de neon
Caută cina.

Poeme(le) incisive se cristalizează în trei registre stilistice: interogativ, (inter)ludic şi incisiv. În „deschidere“, un Apel priveşte „în spirit ecologist, curmarea vieţii“ de la acest „sfârşit de mileniu“, când în „mintea încătuşată“ se iveşte poluarea „oxigenului“, când «plămânii nu mai sunt dornici de traversare / prin onoruri cu miros de pucioasă».
(Inter)ludicele surprind eroul liric tangent limitei tragice: ca Sisif (în „Modele seducătoare“), ca Narcis plătind „cu bani grei“ ieşirea din oglindă într-o „banală realitate vânătorească“, unde-i „măduva contaminată a lupului“ etc.: «Dumnezeule, întoarce-Ţi faţa / Să vezi ce-i cu cosmetica socială / [...] / Să vezi cranii în oglinda veacului / Lumânările Sfintelor Paşti sunt aprinse…!» (PTIk, 5).

(III) Dintr-o „inscripţie pe aer“ căzând şi încolţind în marmură. Paradoxism bine temperat întâlnim şi în volumul de versuri, Inscripţie pe aer, de Ioan Baba (BInsa – infra), redactorul-şef al celei mai valoroase reviste de literatură din Banatul „istoric“, Lumina, de la Novi Sad / Panciova – avem în vedere atât Banatul României cât şi Banatul Serbiei, unitatea lui spirituală / culturală, respiraţia lui europeană:

Omul s-a întrezărit în sufletul metalului

Intrând în cea de-a patra dimensiune
Au apărut umbre intuitive pe roţi seculare

Fac exerciţii
Se-nvârtesc în jurul propriilor axe
Pe un teren de gheaţă
Pe o limbă de văzduh
Centaurii hexapod
Traversează apele
Merg la competiţii sportive

Se instaurează o natură nouă
Când vechiul stadiu trece-n amintire
A intrat oare omul în centaur
Sau calul galopând în om
(«Omul în dimensiunea a patra» – BInsa);

ori, profund-paradoxist, cu simbol-fereastră „fixată“ în infinitul punctului de „sărut-întâlnire“ („sărut frăţesc“, nu „sapphicus“, adică de „antic-Lesbos“) dintre două drepte paralele:

S-a născut sora-fereastra
Cu un ochi de broască

Ea aduce lumea între lume
Fără simţul văzului
Cere să fie privită cu încredere

Omul vrea acum să vadă
Imposibilul
Posibil e doar

Punctul de sărut al paralelelor
(«Fereastra cu ochi de broască» – BInsa) etc.

Ioan Baba face parte dintre cei mai valoroşi poeţi contemporani de limbă valahă din Serbia, de la Vasile / Vasco Popa şi Adam Puslojć încoace, care s-au ivit, ce continuă să se înfăţişeze lângă filonul de aur al noului curent literar, paradoxismul, întemeiat în deceniul al şaptelea din secolul al XX-lea, de „fraţii întru Sublima Poezie a Priveliştii Fiinţei“: Vasile (Vasko) Popa (Grebenaţ, 1922, iunie, 29 – 5 ianuarie 1991, Belgrad), Nichita Stănescu (Ploieşti, 1933, martie, 31 – 13 decembrie 1983, Bucureşti), Marin Sorescu (Bulzeşti-Dolj, 1936, februarie, 19 – 8 decembrie 1996, Bucureşti) ş. a.
Lui Vasile / Vasko Popa, un superb omagiu îi aduce Ioan Baba în acest volum:

Ridicam degetele şi pronunţam
Vasko

S-a acceptat

Însufleţit
A cinstit gândurile oprite la Stratişte

„Stea la început
Steaua la sfârşit
Roşii brazdele noastre“

Versurile au aterizat încolţind
Pe un postament de marmură

Citindu-le din tine zboară

Ulterior admira pozele monumentului
Continua să brăzdeze
Prin amintirile din lagăr
Gândurile-i devenind ogor
Ogorul banchet de culori
(«Preludiu veritabil» – BInsa).

Inscripţie pe aer se exercită în urbanul reificat / reificator, poluat, în ciuda eforturilor disperate ale fiinţei de a se adapta la agresiunea metalului, dimensiune / coordonată a ens-ului pe care se perpendicularizează re-naşterea utopiei (fie şi a lui Morus – cf. Dezagreabila ameninţare – BInsa, 80) într-o idee, unde „mare-i nevoia de dragoste“ (cf. Minotauri în zbor – BInsa, 89), ori între modelele „seducătoare“:

Aiurezi şi asculţi răcnete de urs
Observi cum se prăbuşesc vârfurile
Şi fără vârfuri iată mai puţine prăpăstii
Urşii fără pereche intră gratuit în muzeul ororilor
Iar pădurile şi râurile nepoluate
Idee n-au despre modelele seducătoare
Percepi puterea vieţii şi a morţii
În timp ce lumea inocenţei dispare

Revenind la linia de pornire
Zăreşti cum piatra cumplită cade
Cum cade de pe umerii tăi
Transparenţi ca întâia zăpadă...

(«Modele seducătoare» − cf. PTVia, 10).

(IV) Fulger ca de pe-o brâncuşiană „Coloană a Credinţei fără Sfârşit“ cu „tâmpla“ pe zenitul Poeziei. Ca şi până acum, în volumul de poeme, ReversAvers (1999), Ioan Baba cultivă – într-o nobleţe de stirpe auroral-paradoxistă – o lirică de un fermecător patos al lucidităţii tangente la tragic-existenţialele limite ale secolului / mileniului. Paradoxal, în ciuda orizontalităţii ei de aşternere europeană, şi aici se vrea fulger ca de pe-o brâncuşiană „Coloană a Credinţei fără Sfârşit“ cu tâmpla în zenitul Poeziei, coloană verticală / vertebrală a Fiinţei, şi nu-i rău a aminti permanent omului că trebuie să trăiască aidoma brazilor, mereu perpendiculari, chiar şi înrădăcinând / înierbând stânca pleşuvă.
După cum se anunţă şi prin titlu, volumul se structurează în simetria Revers – Avers, fiecare parte având câte douăzeci şi cinci de poeme. Reversul „fixează“ imaginea unei „piramide din grăunţe“, din acele seminţe destinate doar „consumului“, căci «nu mai rodesc / decât speranţe-n / pâinea cea întru Fiinţă», fie şi „piramidă“ cu sămânţa mumificată faraonic a ens-ului uman de la sfârşit de secol, cu plămânii nedornici să mai traverseze «prin onoruri cu miros de pucioasă», a omului ce „împarte agresivitatea cu animalul“.
În fireasca viziune a lui Ioan Baba din Revers[Avers] – ca şi din alte volume, inclusiv cel de „distihuri paradoxiste“ –, lumea este surprinsă în realităţile ei înfiorătoare, „pe dos“: adevărurile-s „bandajate“, „starea vremii“ acestei lumi este cam apocalitică, „de sine stătător-apocaliptică“, bineînţeles, cu violenţe de tot felul, cu „armament-recoltă“ pentru dezastrul atomic, în spiritul programului de autodistrugere a speciei, cu «precipitaţii în formă de rachete dirijate / asortate cu radio-locatoare şi bombe fragmentare...».
Eroul liric din aceste poeme observă că tot ceea ce a fost „adevăr“ al unui timp («seducătorul şi percutantul Adevăr / peste care sângerează cezarii şi ţânţarii / porniţi la plimbare prin ziare») nu mai poate fi adevăr al acelei vremi „prezente“, ci-i luat drept „eroare“, chiar şi când «focul cercetează adevărul», devenind „complice“ la crime, căci corupţia a cuprins parcă şi cele cinci element fundamentale ale lumii noastre pelasge > valahe – Apă, Aer, Foc, Lemn, Pământ (dintre care grecii antici, tot plecând cu lemnoasele bărci pe murmurătoare căi, au pierdut, fireşte, penultimul element); sfâşierile neajutoratelor fiinţe din ghearele călăilor – ca «plânsul iedului / în mâinile măcelarilor» – se metamorfozează în inscripţii pe globii oculari ai protagonistului poematic, deoarece canceroasa „criză de adevăr“ a cuprins amorsata grenadă-planetă: E criză de adevăr / Şi-n Apus şi-n Răsărit... («Stare de ţăndări» – BReAv).
Se revelează prin acest poet valah din Novi Sad pecinginea planetară a războaielor – inclusiv a celor ce-au cuprins Iugoslavia / Serbia, oraşul cu casa Poetului –, pecinginea demenţei intercontinetal-generalizate în purulentele-i culori veridice:

Au pornit cu sarcini de execuţie
Cu mâna pe trăgaci […]
Fac exerciţii cu regurgitaţie

Prin acvabar în coteţul porcilor
În vremuri ca nealtele greu de suportat
Fără de mila publică
Procedee impardonabile
În spectacolul bine mediatizat

Vânătorii au distrus podurile
Înainte de a le traversa
Supravegheaţi de unicul Nemuritor
(«Poduri distruse» – BReAv).

Poetul se revoltă împotriva generalizării buimăcelii în societate, împotriva proliferării fiscalităţii / impozitelor, statul şi instituţiile lui jefuind fără milă, până la sânge, până la sufocarea contribuabilului (alt cancer, altă pecingine a contemporaneităţii central-european-balcanice şi est-europene):

Eşti suprasolicitat de varii competenţe
Care au consideraţii
Pentru abonamentul la viaţă
Când fiscalii înzestraţi cu rapacitate
Îşi iau lumea în cap

Chitanţă după chitanţă
Pentru apartamentul răscumpărat
Apa rece şi cea călduţă
Calculul pentru curentul electric consumat [...]
Taxe şi para-taxe
Impozite şi para-impozite

Tragi linia cinstei pe ruşine
Deduci că eşti contribuabil european
Când ţi se impune o antepreţuire generală
Când luna precum caii devine fugară
Iar tu baţi toaca în urechea surdă...
(«Contribuabil european buimac» – BReAv).

Tot de Revers mai ţin: „amenzile usturătoare-n buzunare“, «...simptome post-traumatice / Anxietate / Halucinaţii / Paranoia / Sentimente deprimante / ... / Traficanţii de copii / Mişmaşurile lumii interlope / Cu baxuri de ţigări / Droguri / Arme / Şi maşini / Stop dragoste de căprioară...»; «ploi acide / Râuri negre»; «rasa nouă de mandrili»; «patrihoţii / ascunşi după tufişuri de urzici»; «Vanitatea barbariei şi dragostea cea libertină» etc.
Avers-ul stă sub motto-ul: «Din palma fetei / Buburuza zbura – şi / După ea ochii». Acest ciclu se deschide cu un superb poem paradoxist despre absurdul, despre „viceversismul“ lumii:

Poetul îşi căleşte cuvintele ca fierarul
Ce-i potcoveşte numai
Pe cei care nu se potcovesc singuri

Întrebarea bizară este
Dacă Poet-potcovarul
Se potcoveşte pe sine sau nu

Dacă se potcoveşte
Deduc că nu face parte
Din herghelia celor care nu se potcovesc

De vreme ce nu se potcoveşte
Atunci face parte
Din mulţimea
Celor care nu se potcovesc singuri

Atunci ce mai sunt eu
Călindu-mi singur poemele
Între Sens şi Non-Sens

Ciudată enunţare
Şi când spun una
Şi când spun alta
Eu mint şi nu mint deloc
Aşa este

Şi-atunci la ce-aş mai sta
Degeaba la coadă
La potcovit
(«Aşa este – viceversa» – BReAv).

Avers-ul babian este mai luminos, dar în oglinzile lui, prin unduire, acelaşi revers dă impresia că se mai îmblânzeşte realitatea. Imaginile sunt mai calme, ca după furtună: „păsările cerşesc mălai mărunt“, protagonistul liric nu poate da „o leţcaie“ copiilor-cerşetori, este pus în situaţia de a le explica, aidoma Fiului Omului, «să nu muşte din virtute şi păcat / să nu poftească Glorie Dorinţă», apoi sfinţeşte «necazul în boabe de zăpadă», gândindu-se la «trista desţărare», la «sol contaminat şi fără carburanţi», la cuptorul fără vreascuri, îndreptându-se, în ultimă instanţă, spre «Gara Jale», unde, la descărcat de vagoane «ticsite cu mături noi», există şansa de a câştiga mătura pentru «nămeţii de zăpadă / din uşa cortului».
Într-o Icoană din Balcani (BReAv), eroul ioanbabian se încredinţează că nu mai poate măslui realul, că nu mai poate face lumină în „interiorul casei“, că nu mai poate scoate «din plumburiul adăpost», «nici stelele gonite şi ascunse». Şi, observând opulenţa de „pe masa cea de joc a uliilor“, de unde mai „lipsesc doar ouă roşii / crucea şi apa cu miros de busuioc“, dar şi icoana din perete cu îngerul apărător în blândă tăcere, cade într-o fierbinte, scrâşnită rugă către divinitatea absolută:

Aici la mine în Balcani
Caruselul vremii ne-ncearcă fragilul echilibru
Non-sensul ne oferă anunţuri mortuare
Cadavre în furnale Statui orizontale

Trage Doamne cu sabia dreptăţii
Frica aproapelui şi Răul să devină pradă
Stăpâneşte-ne în veacul care vine
Viaţa insolită şi Dorul cel Mare.

Tot în Balcani, „lumea stă pitulată / în plasa norilor“, în funinginea norilor, fiindcă pământul are „atâtea probleme endemice“, fiindcă «în marasmul din Balcani / s-a băligat mânzul troian»; şi de «mult prea multă fumigenizare», «lumea nu mai poate alege / între Rău şi Răul şi mai mare».
Apar şi imagini apocaliptice: «minotauri în zbor», «minotauri supravegheaţi / cu trei umbre-n spate» şi «frica multiplicării dilată pupila» etc.
Dacă volumul se deschide cu o «piramidă din grăunţe», în „închidere“, poetul pro-jetează o piramidă argintată, un Cogaion-piramidă cu patru feţe însorite, unde-i purtat de înaripatul Pegas ca să admire din inimă şi cuget un Banat al vremilor curate, ca „argintul strecurat“, cum zice şi descântecul zalmoxian, un Banat prosper, fără cicatricele războiului atomic, în care poetul şi semenii săi să se poată bucura, să se poată constitui într-o altfel de lume, o lume de Crăciun „înaltă“:
S-a pierdut în noapte-o stea divină
Şi perna cea de aer
Cu gura de albină
Sugea un vis în ceaţă
Şterg geamul împăienjenit ca o mireasă
Mă-ntrevedeam
Ca Pegasul pe-o Piramidă argintată
Admirând în inimă şi cuget tot Banatul

Din mantaua ivoriualbastră
Ziua-şi dezvelise vârful inocent
Se ridica o rândunică prin fereastră
Şi-mi amintea cum o vegheam
Cum Piramida se proptea
De cele patru tâmple ale noastre

Clarific onomatopeea-n zoruri fierbântate
Şi tind acum să urc
Spre sunetul din clopot
Criptice parabole
Dinspre vârtejul de argint
Care din mine bate
Spre Piramida argintată

S-a regăsit în noapte steaua mea divină
Mă-mbrăţişa ca pe un vis cu inocenţă
Şterg geamul ochilor
Şi ea-şi arată
Cele patru feţe către soare
Urcăm apoi spre Piramida argintată
Să admirăm din suflet tot Banatul
Aşa e datul ca să zburăm spre Steaua minunată
Spre altă lume
De Crăciun Înaltă...
(BReAv, 103 sq.; cf. PTCrf, 14 sqq. / PTCol, 41 sqq.).



Ioan Baba, În urechea Timpului / Eavesdropping Time, 2003.

(V) Urechea lui Van Gogh din stânga timp-craniului. Volumul de distihuri paradoxiste din anul 2003, În urechea timpului (BInut, infra) are şi o admirabilă versiune în limba engleză din anul 2009, Eavesdropping Time (BEaTim-1 / BEaTim-2 – infra), datorată poetei-anglicist, Gabriela Pachia; în limba lui Eminescu şi în limba lui Shakespeare, distihurile din volumul lui Ioan Baba, În urechea timpului / Eavesdropping Time, cu o notă biobibliografică, Meridianul Novi Sad al poeziei europene: Poetul, jurnalistul, publicistul, lexicograful, traducătorul şi editorul Ioan Baba / The Novi-Sad-Meridian of the European Poetry: The Poet, Journalist, Publicist, Lexicographer, Translator, and Editor Ioan Baba (PTMer, 35 – 56, infra), au văzut lumina tiparului, integral şi mai întâi, în Anuarul de martie (Timişoara), 2009, apoi – după cum suntem încredinţaţi de distihuitorul din „urechea timpului“ –, în versiunea „revăzută“ a întregului volum, În urechea timpului / Eavesdropping Time, precum şi nota biobibliografică, prezentată de data aceasta sub titlul Avant-garde and Paradoxism in Ioan Baba’s Poetry (PTAv, 294 – 298), a intrat în alesul circuit al vestit-masivei lucrări Caietele / Cahiers / Notebooks „Tristan Tzara“ − „International Publication of Contemporary Avangarde Studies“, tomul din anul 2010.
De fapt, ioanbabiana metaforă-titlu, În urechea timpului / Eavesdropping Time, se vectorizează lirico-semantic-sincretic şi metonimic în organul de simţ al Cuvântului / Logosului, în acel Cuvânt cu puterea dintâi, de Geneză / Facere de lumi / universuri, în acel principiu fundamental al esteticii paradoxismului – la care în nenumărate rânduri şi de-aproape o jumătate de secol am făcut referiri – principiu potrivit căruia semnificantul este născător de semnificat, ori, ca de altfel şi stănescian spus, potrivit căruia „Materia decurge din Cuvânt“. Aici, „deschizând o necesară paranteză“ pentru Distinsul Receptor, trebuie să reamintesc faptul că, în orizontul anului 1980, când mi-a fost solicitat (de către poetul Mircea Ciobanu, redactorul de la Cartea Românească din Bucureşti), un „haiku“ / „trisalm“ pentru „deschiderea“ ciclului Furtună magnetică din volumul Zoria (PTZor – infra), am constatat că Sfânta Noastră Limbă Pelasgă > Valahă – ca limbă dintre cele mai vechi şi cizelate ale planetei – are o neasemuită, înzecită capacitate lirico-semantic-sincretică de a exprima gândul profund-cosmic, în mult mai puţine „silabe“ decât haiku-ul nipon, cel de 17 silabe dispuse în trei rânduri / versuri (după „schema absolută“, 5 – 7 – 5), haiku considerat a fi „cea mai scurtă formă fixă de poezie / [micro]poem din istoria literaturii universale“, desigur, până la zămislirea salmului nostru structurându-se într-un distih (însumând doar şase silabe, infra), dar nu numai ca în „salmul liber“ – de tipul: Dă un bip (m-3) / grâului...! (m-3) –, ci şi ca „serie tipologică“ după riguroase legi / norme stilistic-prozodice, aidoma celor ce guvernează folcloric-valahica zicală de veritabil salm: ’Naltă (troheu, m-2) / cât o daltă...! (doi trohei, m-4), prin care am făcut ilustrarea conceptului (de salm) şi în „postfaţa“ / „studiul“ nostru din 16 iunie 1990, Despre temeiurile dacoromâneşti ale „micropoemului haiku“, subcapitolul Micropoemul distih (cf. PTDum, 57 – 79 / p. 76 sq.; PTDelrc, 367 sq.; PTCSal, 19 – 36). Salmul – cea mai scurtă poezie cu formă fixă din istoria liricii universale (după cum s-a mai subliniat „şi europeneşte“) –, în forma lui lejeră, cea de „salm liber“ (supra), în a cărui componenţă intră două stihuri ca doi paraleli-inverşi-vectori lirico-semantici-sincretici, însumând numai şase silabe (ceea ce nu-i la îndemâna oricui), a fost confundat (de către nespecialişti / neprofesionişti) cu strofa-distih unde versurile însumate depăşesc cu mult cele şase sacre silabe, unde „producţia distihuitoare“ a devenit lamentabilă prin sterila „imitare“ / „plagiere“ a proverbelor din paremiologia Valahimii etc. (cu „cădere liberă“ în hilar / zongorism, în „măscăricire aforismicoidală / dictonistică“), astfel ajungând şi în sfera de poetic interes a lui Ioan Baba, după cum se certifică din anul 2003 încoace, şi prin volumul În urechea timpului / Eavesdropping Time, ceea ce nu l-a împiedicat pe novisădean să ajungă şi la certe realizări estetice; şi ceea ce nu înseamnă că în acest artist al cuvântului, de pe „meridianul Novi Sad“ al poeziei valahe, nu se va ivi şi autentic-virtuosul salmist (nu psalmist), ori caligraful celei mai scurte forme fixe de poezie din istoria literaturii universale, salm-fulgerul.
Eroul liric / epic din distihurile paradoxiste ale lui Ioan Baba „caută viitorul, vânzând anii pe amintiri“, „nu strică ipoteza frumoasă cu o faptă urâtă“ – ceea ce-i lăudabil şi în ultimă intanţă estetică –, ori constată că „după ce [şi-]a pierdut încrederea, nu mai are ce să piardă“, că «La boul fără minte, / Prostia e în frunte», că «Nu se scrie violent, / Ci cu îndurare...», că «Alergi, apropiindu-te / De fiinţa care s-a îndepărtat», că are «Încredere / În neîncredere», fiind totodată „cu plecăciune salutat [de] cei din comisia de epurări“, pentru că «Vrea să ştie / Ce nu trebuie să ştie...», pentru că «Treaz tace, dar nu-i mut, / [şi de-i] Beat, vorbeşte [de] parcă-i surd», pentru că «Pesimistul susţine că nu se poate mai prost / [şi] Optimistul îl convinge că se poate», pentru că «Oamenii se ucid din necunoaştere, / La porunca ălor de se cunosc», pentru că „nu vede la întuneric [şi-şi] pune ochelarii“, pentru că «După ce decolează, / Nu se pricepe să aterizeze» şi pentru că „a umple golul, toarnă din gol“ etc.
Tocmai de-aceea, dedicatu-i-am şi poli-stihuirea epigramatică de pe frunze de urzici, Timpu-ntr-o ureche (Poetului Ioan Baba, la apariţia „mini-cărţii distihuite“, În urechea Timpului – 2003 –, „neieşită din comună de fals paradoxism americănesc“):
Doar poeţii-ntr-o ureche
cred că e ca ei şi timpul...!
Problema-i din lumea veche –
de-are urechi anotimpul,
bătute pe stâlpii trişti,
de falşii paradoxişti...
De-are urechi anotimpul
şi, în fiece ureche,
evident, şi câte-o streche...
Doar poeţii-ntr-o ureche
cred că-i ca ei (ano)timpul...!
(PTUrz, 52).

(VI) Iubirea ca „stare de ţăndări“. Pare ca deja impus noul tip ioanbabian de clamor (luăm termenul în accepţiunea de „strigăt“ în faţa deşertului / neantului „neîncreţit“, „fără văi“), atât prin ReversAvers (1999), cât şi prin acest volum de versuri de sub lupa noastră, Stare de ţăndări (2008), de Ioan Baba, un clamor liric aidoma unei baionete înfipte în timpanul prea ruginit al Distinsului Receptor Reificat din ultimul deceniu al secolului al XX-lea şi din primul deceniu al mileniului al III-lea.
Mai ales pentru că Stare de ţăndări oferă imaginea veridică a unui „întreg liric“ de vreme ce-i o antologie (întocmită şi prefaţată de poeta Ileana Roman de Drobeta-Turnu Severin), având în vedere şapte volume de versuri publicate de Ioan Baba de Novi-Sad pe segmentul temporal, ori, tensionat-sugestiv spus, în „arcul de timp“, marcat de anul debutului editorial, 1984, şi anul Icoanei..., 2004: Popas în timp (1984), Oglinda triunghiulară (1990), Poeme incisive (1991), Năzbâtii candide (1994), ReversAvers (1999), În urechea timpului (2003) şi Icoană din Balcania (2004).
Prefaţa Ilenei Roman se încorolează pe o pecete stilistică semnalată în urmă cu câţiva ani de criticul Adrian Dinu Rachieru, pecete stilistică potrivit căreia Ioan Baba este un poet ce „cultivă un ludism bolnav de gravitate“, o gravitate care – după cum subliniază prefaţa – are rol terapeutic şi chiar „efect homeopatic“.
Deşi noi scris-am – în anul apariţiei, ori în vecinătatea imediată a vremii tipăririi – despre fiecare volum antologat în Starea de ţăndări, poemele redistribuite aici, pentru o nouă lumină a vocalelor, prin grija altcuiva decât autorul lor, angajează la receptare un „altfel“ de unghi de fugă lirică ioanbabiană, un reîmprimăvărat, un reîmprospătat teritoriu poetic, unde impresionează un soi de citadinism danubian în desfăşurare vertiginoasă, demenţială, cu dimensiuni – de spaţio-temporalitate – înceţoşate, ori tulburate, sau, mai exact spus, labirintizate paradoxist, din care se mai salvează – pentru Cetate şi Ens – doar iubirea autentică a sacrului fluviu şi a malului său stâng / drept, de la solstiţiul de vară, cu optsprezece trandafiri, sau cu câteva duzini de roze, o iubire ce permite eului proiecţie cosmică dinspre soarele din gutui, dinspre izvoare între care se aşază casa sufletului şi a poemului, în azur, dinspre realcătuirea, dinspre reeditarea cuplului edenic de dinaintea căderii în păcat, dinspre o natură mai pură în reflectarea „oglinzilor triunghiulare“ cu tot mai multe părţi de aur (potrivit aşteptărilor noastre dialectice) din întregul divin, determinându-ne a exclama o dată cu haijinul: «Câtă silinţă. / Grăuntele mai mare / Decât furnica.».
Nu trebuie pierdute din obiectivul analizei, atunci când este abordată creaţia lui Ioan Baba: capacitatea-i extraordinară de a valorifica spaţiile oniricului (kafkian ori camusian: «O mulţime de şobolani / se perindau prin vis...» – De frica Iadului), ori „intrările“ / „ieşirile“ în / din câmpurile mitului, din arhitectura mitemelor, miteme ce pot fi privite oricând şi drept „ţăndări“, nu numai pentru re-alcătuirea / re-închegarea vreunui nou univers, cât mai degrabă pentru un inedit foc dintr-o viitoare vatră de Ţara Poemului: «Astfel au dăruit templului / Stabilitatea şi consistenţa cosmică» (Ambasadorul Manole); «Cum Piramida se proptea / De cele patru tâmple ale noastre» (Spre piramida argintată); «Seducătorul şi percutantul Adevăr / Peste care sângerează cezarii şi ţânţarii...» (Focul cercetează adevărul) etc. (cf. PTIub, 104 – 106).
„Radiografia de azi“ a întregului poetic ioanbabian evidenţiază indiscutabil / incontestabil un „teritoriu“ / „relief“ liric inconfundabil, la apogeu de originale rodiri întru sporirea sferelor categorial-estetice ale sublimului şi catharsisului.


Ioan Baba or the Novi-Sad-Meridian of the European-Wallachian Poetry

(I) A biobibliographic piton (“in mountaineering terms”). A multifaceted personality of the Wallachian culture, of European cross-border value, Ioan Baba (born on 25th November 1951, in the family of farmers Anuica and Iosif Baba, at Seleuş – the Voijvodina province / Serbia), the politologist (a 1978 graduate of the High School of Political Sciences “Josip Broz Tito” – Kumrovec-Croatia), the journalist (editor, since 1980, or deputy editor-in-chief from 1981 to 1988, or editor-in-chief and executive director of Radio Novi Sad, an institution where he has been labouring for more than a quarter-century, later “executive editor” of the Pelasgian > Wallachian > Dacoromanian Language Department of the Novi Sad Television, from 2005 to 2012), the poet, essayist, translator, and editor etc., also remains one of the most deontologically-distinguished editors-in-chief (from Vasile (Vasko) Popa − the founder of the monthly periodical in the horizon of the year 1947 − till nowadays), should we consider the temporal segment marked by the years 1995 and 2014 (the latter being the “ year of the present / future”), from amongst the remarkable editors-in-chief of the «literature, art, and cross-border culture» magazine, Lumina / The Light (under the aegis of “Libertatea” / “Liberty” Press and Publishing House in Pančevo), concurrently being a noteworthy founder (on 11th August 2006) of the „Lumina Society“ – Honoris Causa; furthermore, Ioan Baba is an outstanding member of the Journalists’ Association of Voijvodina, the Journalists’ Association of Serbia, as well as a member of the Writers’ Union of Romania − the Timişoara-Banat Branch, the man who has endowed the “Libertatea” / “Liberty” Press and Publishing House in Pančevo with “three evocative bronze plaques” (Lumina / The Light 1947-1997, Mihai Eminescu and Vasile / Vasko Popa), the man who launched the Portrait Hall within the above-mentioned cultural institution; in the European field of letters, Ioan Baba − particularly as a poet and essayist − is salient, amongst the great writers of the latest quarter-century, due to his bounteously interesting books, published in Serbia, Romania, the Republic of Moldova etc.
Between Ioan Baba’s journalistic debut in 1971, that is the celebration of his “magnificent” twenties, a debut nowhere else than in the most significant culture / literature magazine of Voijvodina / Serbia, Lumina / The Light (when its editor-in-chief, Ion Bălan, represented the “emergence from the shadow cone of the cultural Stalinism”, 1956 – 1976), and his editorial debut in 1984, the volume of poetry Popas în timp / A Stop in Time, “there naturally spread out” – with regard to catharsis and the sacred age of “the first maturation”, at the age of 33, the age of “the first crucifixion of the Self within the Word” −, more than a decade of quests, crystallisations / recrystallisations with vectorisations towards and into the Land of the Poem, towards an unmistakable “poetic territory” (the syntagm should be taken in the meaning given by Tudor Vianu).
After his debut, Ioan Baba’s lyrical work corollates excellent volumes circumscribed to Paradoxism, an important literary trend loomed within the Wallachian poetic-resurrectional Modernism after 1965: Popas în timp / A Stop in Time (1984 – infra, BPo), Preludiu imaginar / An Imaginary Prelude (1988 – infra, BPre), În cuibul ochiului / U gnezdu oka / In the Eyes’ Nest, haiku-micropoems, a bilingual edition in Wallachian and Serbian (1989 – infra, BInc), Oglinda triunghiulară / The Triangular Mirror, haiku-micropoems (1990 – infra, BOgt), Poeme incisive / Incisive Poems (1991 – infra, BPin), Năzbâtii candide / Candid Pranks, “poems for children” (1994 – infra, BNaz), Inscripţie pe aer / An Inscription on the Air (1997 – infra, BInsa), Cămaşa de rigoare / The Rigour Shirt (1998 – infra, BCam), ReversAvers (1999 – infra, BReAv), Poemele D / D Poems (2002 – infra, BPoemD), În urechea timpului / Eavesdropping Time, “Paradoxist distichs” (2003 – infra, BInut), Icoană din Balcania / An Icon from Balkania (2004 – infra, BIcB), Aproapele dilematic / The Dilemmatic Fellow Man, “a small dictionary of Paradoxist distichs” (2005 – infra, BApr), Stare de ţăndări / The Smithereen Condition (2008 − infra, BaStar), Senzaţii cu amprentă / Fingerprint Sensations (2011 – infra, BaSen), Muzeul Dioram / The Dioram Museum (2011 – infra, BMuz), Adevăruri bandajate / Obložene istine / Bandaged Truths (2013 – infra, BAdb) etc.



2007, XII, 16, Serbia, Devojački Bunar / „Fântâna Fecioarei“: Ion Pachia-Tatomirescu, Rodika Ursulescu-Milicici, Ioan Baba, Ileana Roman, Adrian Dinu Rachieru, Cătălin Bordeianu, Slavco Almăjan, Emilia Mihăilescu.

Ioan Baba’s poetic work is complemented by multitudinous books of highly conversant and refined essays, as a subtle translator (both from and into Serbian and Wallachian / Dacoromanian), as an editor and highly professional journalist etc.: Compendiu biobibliografic – Scriitori / A Biobibliographical Compendium – Writers (1997), Mărturisiri, confluenţe / Confessions, Confluences (1997), Antologia literaturii şi artei din comunităţile româneşti – Banatul iugoslav / The Anthology of the Literature and Art in the Romanian Communities – The Yugoslavian Banat, in collaboration with Cătălin Bordeianu (1998), Lexiconul Artiştilor Plastici Români contemporani din Iugoslavia / The Lexicon of the Contemporary Romanian Plastic Artists in Yugoslavia, vol. I (1999), Ars Longa... (2004), Vasile / Vasko Popa, Cerul din pahar / The Sky Mirrored in the Glass, original poems written in Romanian, selected and translated into Serbian by Ioan Baba (2002), Florilegiu basarabean / A Bessarabian Florilegium (2002), Vreme stvaralaštva Slobodana Crnogorca / „Vremea creativităţii lui Slobodan Crnogorac“ / “The Season of Slobodan Crnogorac’s Creativity” (2003), Mostra de Artă Tradiţională / The Traditional Art Sample (2004), Lumina Brend / Lumina Brand, text selection and presentation (2007); Mića M. Tumarić, Păzitor de adevăr / The Guardian of Truth (2000), Pero Zubac, Ploile din Mostar / The Rains in Mostar − the first complete Romanian version by Slavco Almăjan, Anghel Dumbrăveanu and Ioan Baba (2004), Iulian Filip, Linii şi cuvinte comunicante, declaraţii de dragoste / Communicating Lines and Words, Declarations of Love and Noroc Polyglot / Polyglot Luck (“multilingual editions”, Chişinău, 2007 / 2008), Nedeljko Terzić, Vestigii prin pieţe / Vestiges in Squares (2013 – translation into Wallachian / Dacoromanian by Ioan Baba) etc.
Ioan Baba has been the organiser / coordinator of ten tremendously interesting international reunions / symposia (colloquia) of “Lumina” / “The Light” in Novi Sad / Pančevo, rendering homage to brilliant personalities: Mihai Eminescu, Vasile / Vasko Popa, Ion Miloş, Nichita Stănescu, Ioan Flora a. o. During one of the “Alternative Artistic Workshops” (Pančevo, 11th – 13th September 2003), to be more precise, during the “Lumina” / “The Light” International Colloquium under the heading “Nichita’s Gate Between Two Countries of Readers”, “The Nichita Stănescu International Academy of Poetry” came into being. Some of these symposia / colloquia have yielded fruit in a number of noteworthy books published in Colecţia „Lumina“ / “The Light” Collection: «Probitate şi hedonism» / «Probity and Hedonism» (1998), «Metonimia râulenilor» / «The Metonymy of the Râuleni Dwellers» (1998) etc., or thematic / special issues of „Lumina“ / “The Light”: Sud-Estul Europei – punţi spirituale (Lumina & Viaţa Basarabiei, 9 – 12 / 2002) / South-Eastern Europe – Spiritual Bridges (The Light & Bessarabia’s Life 9 – 12 / 2002), Nichita Stănescu (1933 − 1983) (Lumina, 7 − 8 − 9 / 2003), Sud-Estul Europei şi cultura europeană fără frontiere / South-Eastern Europe and the European Culture Without Frontiers (Lumina, 4 / 2007) etc.
At the same time, Ioan Baba, the organiser / coordinator of international reunions / symposia in Novi Sad, is an active participant (delivering scientific communications on political philosophy, historical / cultural traditions, literary history, the ethno-mytho-sophy of the Wallachians, Serbians / Slavism, of folklore etc.) in international symposia, reunions, colloquia, held in European and American capitals: Belgrade, Bratislava, Bucharest, Chişinău, Copenhagen, Havana, Paris, Prague etc., being as many opportunities of becoming a member of honour of several professional unions / associations, international academies, and institutes abroad.
Ioan Baba’s work has been crowned with some dozens of prizes: “Libertatea” Publishing House Prize (Pančevo, 1991), “Sorin Titel” Prize (Timişoara, 1993), “Wreath of Corn Ears” Prize (Uzdin, 1997), “Romanian Ethos” Prize (Iaşi, 1997 / 2004), “Eminescu” Prize (Drobeta-Turnu Severin, 1998 / 2008), “Treasures of Romanian Spirituality Outside Romanian Borders” Prize (Iaşi, 1998), “Alma Mater Iassyensis” Prize (Iaşi, 1998), The Prize of the Republic of Moldova Writers’ Union (Chişinău, 2000), “The Book of Art” Prize (Iaşi, 2000), “Lucian Blaga” Prize (Alba Iulia, 2001), The International Academy “Mihai Eminescu” Prize (Craiova, 2002), “Mihai Eminescu” Prize (Iaşi, 2008), The “Sf. Gheorghe” Great Prize for Poetry, at The International Festival of Poetry “Roads of Corn Ears” (Uzdin, 2009) etc.; mention must be made of the innumerable diplomas, plaquettes, medals − particularly the gold ones: “Inventica” Diploma of Excellence and Gold Medal (Iaşi, 2002), “Lumina” Gold Medal (Pančevo, 2007), The “Inventive Merit” Gold Medal (The National Institute of Inventics, Iaşi, at TESLA FEST, Novi Sad, 2008), “Vasile / Vasko Popa” Medallion (2012), “Misaonik” Bust of Apollon (2013), Charta – Citizen of Honour of the Imperial City of Sirmium > Sremska / Mitrovica (2013) etc.
On account of its worth, Ioan Baba’s poetry has been translated in many countries − into: English, French, Russian, Serbian, Slovak, Hungarian, Ruthenian, Swedish etc.), it has been published in over one hundred literature / culture magazines on almost all continents, being included in 60 “anthologies, florilegia, collections, albums”, also enjoying hundreds of critical references (230), in periodicals and in over one hundred volumes published in Europe and America (U. S. A.).
While summer-gleaning the quintessential critical references with regard to Ioan Baba’s poetical work, we must acknowledge, for our Distinguished Readers, in a “cabbala of number five”, of the Cogaionic wedding, and obeying the alphabetical order:
(1) Mihai Cimpoi: «A poet with an unequivocal physiognomy [...], Ioan Baba remains loyal to his Orphic emotional essence and converts the depiction of contemporaneity’s Dantesque inferno – both prayer and imprecation. [...]. He continues to be an ingenuous lyrical poet by eluding Vasko Popa’s sterilising discoursive influence and the philosophant orientation under the sign of the Zen doctrine, which, as a matter of fact, fosters Orphism as fraternisation with nature, the people, and the animals...» (BIcB, 106 sq.);
(2) Traian Coşovei: «The conflict between the Romantic mask, inclined to rhetorical “concessions”, and the keenly-analytic and synthetic spirit generates Ioan Baba’s lyricism: a cerebral lyricism driven by a sensuality diluted into imagery. His poetic experience is dense and balanced...» (BIcB, 94 sq.);
(3) Mariana Dan: «Ioan Baba’s poetry reveals itself as a development of instantaneous gestures, immortalising sensations [...]. Nowadays, when multifarious poetics have been accepted, Ioan Baba’s poems possess a surprisingly unwavering style...» (BIcB, 97);
(4) Adrian Dinu Rachieru: «In his incisive poems, he freely experiments, he “tempers his words” with an artisan’s care, and paradoxically preserves a diffuse sacrality, which attests profundity, fragility, sensibility [...]; he employs a graveness-sick ludism» (BIcB, 100 sq.);
(5) Marin Breiu, Gabriela Pachia: «Yet, the eyes of the godlike child from the Banat village of Seleuş, where the would-be poet Ioan Baba was born and spent his boyhood, pinned on his retina still more frightful images, such as his Grandfather’s death: “Father sent me to hurriedly fetch some candles / and I was bewildered, since / Grandpa was resting with his eyes open.” (Grandpa’s Death – BNaz, 23), or that of the Serbian executors after the Second World War, plundering and maltreating the Wallachian / Dacoromanian peasants in Seleuş-Voijvodina (infra, BNaz, 18 – The Executors): “how they would thwack Old Man Nica / bending his back / it was about... nineteen fifty... / during the requisition, for / they had no extra pig / and no extra sack of wheat for the state’s famine.”...» (The Household [...] as the Sacred Space of the Godlike Child; “the Authorities [...]”, [...]: Grandmother, Grandfather / the Old Man, Mother... – BrPaG, 15); «Ioan Baba’s poetical work has been highly appreciated by several literary critics, who have pointed out that his poetry “evinces salvation, awakening hope” (Dragomir Brajković – Belgrade), or that the poet creates “astonishingly beautiful” images (Radu Flora – Pančevo), that he “induces the diffuse sense of the threatened existence” (Ion Deaconescu – Craiova), the writer assuming “the duty of an Orpheus by singing the disquietudes of thic closing century” (Ion Cristofor – Cluj-Napoca), [...] since “his lines carry us along chimerical journeys, hybridating the quotidian reality (viewed as a precarious humanity, overwhelmed by anguish) with an unreal world, devoid of logic and temperate in inventing” (Adrian Dinu Rachieru – Timişoara). [...] Năzbâtii candide / Candid Pranks by Ioan Baba (1994), a volume dedicated to the universe of his boyhood, comprises a captivating sort of “free-verse short stories”, in the manner of Marin Sorescu’s famous poems included in the latter’s four volumes published under the title «By the Lilacs» [...]; Looking through the eyes of the godlike child / childlike god, undeniably successful like all gifted writers, Ioan Baba aims at bringing to light an “unmistakable” nucleus, an “authentic” lyrical space in Banat, symmetrical to the Sorescu’s Oltenia-nourished spirit. [...] The literary critic / historian Ştefan N. Popa emphasised – in O istorie a literaturii române din Voivodina / A History of the Romanian Literature in Voijvodina – the fact that texts of the Babean poems in this volume display “the childish discursivity in the way of discovering the world of the village, a frank and amusing way due to the naïvety of the expression; the bullock cart in Oltenia, taking Marin to Craiova, appears in Baba’s work as a ‘cocie’ / quadriga or a horse-drawn carriage; an abundance of Banat dialectal words, justified by rendering the local colour (though explained in an incomplete glossary at the end of the volume) creates a familiar world in which we meet genuine characters such as Old Man Iovan, Pătru Cionvică, Ion Manciu and others; the child’s eyes perceive the happenings as major events: the ‘imperious shoes’ were long-awaited at Easter alongside with the joy of the celebration itself, the household chores done by the children for Old Man Iovan, the magical furniture-like radio receiver, the ‘cowboys and Indians’ game, as well as registering facts which marked the epoch of ‘cote / peasants’ compulsory delivery of quotas of farm products to the state’, the electrification of the commune, all of them representing the fresco of the village; the nevertheless, the pranks are not missing, otherwise the poems would not be entertaining, the observations are anecdotical and make the volume uniquely delightful” (POist, 250). The poet Ioan Baba remarks the Banat-agrestic realities through the eyes of the Seleuş-born child, obvious in this admirable descriptive poem which depicts the native land at twilight: “The villages are being rapidly urbanised, [...] / On account of the dollars from over the salty seas [...] / houses with small gardens have been built, [...] / This is no place for animals. / Here the swineherd Trăian Trulă / would crack his whip at dayspring / and, blowing his ox horn, he would gather his pigs. / Then there passed the cowherd, / and... the geese would embark like some white rivers... / After another day / spent on the green carpets, / the clever bovines, the poultry and the porcines – / unless the entrance gates were wide open − / would stop in front of them. / The streets wouldn’t miss a bit of their beauty.” (In Contrast to the Urban Landscape – BNaz, 48). A portrait promptly imprinted in the reader’s mind is that of the rural gerndarme – who used to jot down (and still does) using his copying pencil moistened by his saliva −, synaesthetically sketched through the eyes of the child-protagonist: “...after drawing some preparatory lines / with the indelible pencil on his own tongue / which turned bright purple / as if he had eaten mulberries...” (Ivan Tutucică – BNaz, 24 sq.). The memory of the lyrical hero in Ioan Baba’s poems bears impressions of the ‘silvery summers’ in “wheaten letters”, since: “A flock of storks / has landed on the furrowed fields...” or, perhaps, because: “At dusk / A ladybird was wandering / Amongst the flower beings // She committed her path of life / With the ardent kiss kindled by a petal. // When the flower lid opened / She proceeded on her journey: / She would climb the palm weeping tears of love, / She would soar / Harnessed to her thoughts, / She would fly on her skyways, further to the skyline, / Leisurely, shedding her seconds away.” (Harnessed Ladybird – BInsa, 25). Thus, the child from the village in the Banat Field, as Ioan Baba’s poems bear witness, pins in memory − like Darie, the character of the novel Desculţ / Barefooted by Zaharia Stancu – the harsh events and experiences as well, such as those in 1950: “For some time now / our entrance gate was permanently closed. / It happened because there was no maize crop / and the commune executors were performing / their rounds in the high street. / They knocked at the gates with their fists / Hunting for the house numbers / where the taxes hadn’t been paid, but the news / spread and the entrance gates / were locked and barred. / Where they happened to find an open door / they would snatch the goods out of the house / for unpaid debts. / From the attic where I felt safe / I was watching the executors’ severeness in the neighbourhood. / Though it’s a good thing I didn’t see any of them / thwack anybody / as they thwacked Old Man Nica / bending his back / it was about... nineteen fifty... / during the requisition, for / they had no extra pig / and no extra sack of wheat for the state’s famine. / Seemingly, those executors were different!” (The Executors – BNaz, 40 sq.). Another harsh experience in life of the child-protagonist from the Banat village is his Grandfather’s death: “Uplifting his hands / he exclaimed: ‘Fly, fly up / to the heavens!’ / The doves took wing to the sky / while Grandpa