Pălmile marilor iubiri

Pălmile marilor iubiri

Respiram aerul stâncii sufletului tău,
de pe orizontul căruia am căzut,
în genunchii uitării
rupţi de sentimente.

Sânge de suferinţă ros de amintiri,
inimă de absurd
care-mi mai baţi Clipa,
unde te-am iubit
cum numai respiraţia,
îşi poate dori aerul sufletului ei.

Planam pe cerul ochilor tăi,
fără să realizez
că prăbuşirea uitării
îşi certa dorul,
ce ne durea din lacrima adâncă
a norilor întâmplării,
de a ne fi despărţit
de ploaia săruturilor lor,
prea acidă pentru Timpul,
care părea să nu ne mai înţeleagă Eternitatea
viselor îmbrăţişărilor noastre,
furtuni pierdute
la ruleta hazardului acestei lumi,
în care nu aveau ce cauta: Marile Iubiri.

Şi-am devenit,
salcia roasă de viermii remuşcării,
ce-ar fi dorit cândva să ne înveţe viaţa,
născută prea mult pentru a muri,
din lacul transpiraţiei de stele a paşilor nedumeriţi,
pălmi ce ne-au durut despărţirea,
secată până şi de parfumul zâmbetului tău.

Atunci am luat
piatra celui nevinovat
şi am vrut să o arunc spre Dumnezeu,
cerându-mi iertare pălmilor privirilor tale,
ce-au rămas să-mi sărute lacrimile amintirii.








“Poezie de Sorin Cerin”