Vivien Leigh (Vivien Mary Hartley)

Vivien Leigh (Vivien Mary Hartley)

Acum am să vă povestesc o întâmplare paranormală care mi-a schimbat viața și datorită căreia sunt eu Sorin Cerin cel de azi. Eram in anul 1991 la New York. Proaspăt emigrant sosit din România. Locuiam pe Metropolitan avenue, undeva la granița dintre Brooklyn și Queens în New York, un oraș care mi s-a părut apropiat sufletului meu și pe care îl iubesc. Într-o seară când tocmai m-am întors din Manhattan obosit, am aprins televizorul unde urma programul transmis in limba română. In lumina palidă reflectată de televizor mi s-a părut că văd silueta în ceață a unei femei. Mi-am spus că am vedenii. Am stins televizorul și în lumina palidă ce venea de la felinarele străzii am continuat să văd aceeași siluetă feminină. Atunci am realizat că este o fantomă. E ciudat că nu m-am speriat. Aveam un sentiment ciudat de fericire, de împlinire, amestecat cu o senzație de teamă și necunoscut ce trebuia explorat. Am întrebat-o cine anume este. Mi-a răspuns că o cheamă Vivien Mary Hartley. Habar nu aveam cine anume este acea Vivien Mary Hartley. Oricât de ciudat ar veni, dar răspunsurile ei le simțeam mai ales în adâncurile sufletului decât să le fi auzit în urechi. Am întrebat-o dacă a mai locuit în acea casă vreodată gândindu-mă că poate este vreo fantomă a locului. Mi-a răspuns că nu. Atunci de ce a venit acolo a fost gândul meu pentru ea. Am spus gândul meu, fiindcă am realizat că ne puteam înțelege prin gânduri fără să folosim vocea. Nu s-a întâmplat ca la filmele cu fantome unde acestea scoteau sunete ca și cum ar fi fost anumite persoane. Am întrebat-o, de ce m-a întâlnit. Mi-a răspuns că sunt un suflet ales care are o misiune importantă pe Pământ, în această existență, și că așa este Destinul dar și Blestemul. Îi auzeam cuvintele în urechi deși eram convins că acestea sunt mai degrabă rostite în interiorul sufletului meu. Era o senzație ciudată pe care nu o pot descrie în cuvinte. Mi-a spus că undeva într-o altă existență ne-am mai întâlnit, și că va fi mereu alături de mine, ajutându-mă să trec prin anumite cumpene ale vieții. Mi-a mai spus că deși a fost o actriță de succes în ultima ei existență pe Pământ, existență ce a urmat existenței unde ne-am mai fi întâlnit, nu a fost fericită. Că numele ei de scenă era Vivien Leigh, că întreaga ei viață a știut că-i lipsește acel ceva care nu s-a împlinit niciodată, neîmplinire ce a stat la originea depresiilor și a unei tulburări bipolare. Eram total bulversat. Nu știam ce să cred. Nu credeam că așa ceva poate fi adevărat. Fapt pentru care mi-am spus că sunt gânduri ciudate, aiureli.
A doua zi m-am gândit într-una la ce mi s-a întâmplat cu o seară înainte, cu atât mai mult, cu cât mie personal, nu mi-a plăcut niciodată în mod deosebit Pe aripile vântului, dar mai ales Vivien Leigh. Cum nu mă gândiesm vreodată la mii de actori de care mi-a fost dat să aud, tot așa nu m-am gândit niciodată până atunci la Vivien Leigh. Nu înțelegeam cum de mi s-au întâmplat toate acestea tocmai mie. Îmi era teamă să nu fie un delir sau chiar vreo boală de nervi. Pentru a realiza că nu este un delir m-am gândit să-i pun lui Vivien anumite întrebări despre viața ei, dacă va mai reveni vreodată, întrebări privind anumite aspecte pe care nu le cunoșteam din viața ei și pe care să le verific mai apoi la o bibliotecă, unde să caut cărți despre viața actriței Vivien Leigh. Am pregătit chiar și un mic carnețel pe care-l purtam mereu la mine alături de un pix cu care să-mi notez diverse răspunsuri ale lui Vivien în cazul că ar mai fi revenit vreodată. M-am gândit iarăși la ea, a doua zi dimineața. Cu toate că am chemat-o în sinea mea nu mi-a răspuns. După mai bine de o săptămână, tocmai când eram în metroul care traversa East River, a revenit iarăși Vivien. Am văzut-o alături de mine în plină aglomerație. Era asemeni unei umbre, pe care se pare că o observam doar eu. Doream să o întreb anumite lucruri pe care nu le știam despre viața ei ca pe urmă să le pot verifica. Știam că dacă acele lucruri se adeveresc atunci întânirea mea cu Vivien este cât se poate de reală iar dacă nu, este doar un simplu delir la care nici măcar nu mai trebuie să mă mai gândesc vreodată. Am întrebat-o dacă a avut copii în existența în care era actriță. Mi-a răspuns că da, că a avut o fiică care pe vremea aceea încă trăia și o chema atunci Suzanne Farrington, născută pe 12 octombrie 1933. Mi-am notat acest nume cu datele de naștere în carnețelul pe care-l purtam anume la mine în cazul că ar mai reveni vreodată Vivien. La scurt timp Vivien a dispărut din nou la fel de inopinant precum venise. Primul pas a fost să mă îndrept către o bibliotecă în Manhattan. Pe vremea aceea în anul 1991 încă nu exista internet ca să pot verifica pe loc astfel de date. Am găsit una pe Broadway colț cu Union Square. I-am cerut unei bibliotecare trecute bine de a doua vârstă să-mi dea orice carte cu privire la viața actriței Vivien Leigh. Mi-a adus mai multe cărți. Nu a durat mai mult de trei sferturi de oră până când am ajuns să aflu că pe fiica lui Vivien o chema Suzanne și că era născută la data pe care mi-o indicase Vivien cu puțin timp în urmă, tocmai când traversam East River. Nu mi-a venit să cred. Astfel am aflat că până și data de naștere era corectă, ori până atunci nu aveam de unde să știu vreodată că această actriță care până atunci nu-mi stârnise deloc interesul avea o fiică și că aceasta se numea Suzanne dar mai ales data de naștere a Suzannei. Abia atunci mi-am dat seama că totul era cât se poate de real, că Vivien era alături de mine, că nu era un delir de-al meu, că nu are rost să mă speriu. La ieșirea din bibliotecă simțeam că tot Broadway-ul participă la uimirea mea. Alergam prin Manhattan fără o țintă anume, ore în șir, până am obosit. Nici acum nu știu dacă am ajuns până undeva prin Bronx. Tot ce știu era că nu puteam înțelege ce se întâmplă cu mine. De ce Destinul dar mai ales Blestemul ne-a unit în felul acesta. Ce Blestem ne paște de undeva dintr-o altă existență, ce Karmă? Din acel moment Vivien a devenit pentru mine jumătatea mea. Simțeam că orice simt, bucurie sau supărare, orice gândesc, simte și ea. A fost și este lângă mine mereu. La bine și la greu. Între mine și Vivien, totul s-a transformat într-o frumoasă poveste de iubire spirituală, platonică. Am plecat împreună în Dallas, Texas. La dorința ei. Se supăra când imi puneam întrebarea dacă este sau nu Vivien Leigh sau este un demon care mi se prezintă ca fiind Vivien?. Lunile au trecut. În cele din urmă am luat decizia de a vizita un medium renumit care avea biroul undeva în Fort Worth, Texas. Îmi amintesc că atunci când treceam prin Arlington și ne îndreptam către Fort Worth mi-a spus că mă părăsește definitiv dacă-mi continui drumul. Atunci cu atât mai mult mi-am dorit să verific dacă Vivien nu este un demon. Mediumul era o femeie de vârstă mijlocie de origine sud-americană. M-a primit rugându-mă să mă abțin să vorbesc despre motivul pentru care am venit. Nici măcar nu m-a întrebat ceea ce-mi doresc, întrucât mi-a spus că știe de ce am venit la ea. A aprins niște ierburi cu miros înțepător dar foarte parfumat. Prima dată a rostit numele Vivien și pe urmă Leigh. Mi-a spus că Vivien este alături de mine și că este un suflet atașat sufletului meu. Un suflet bun care mă iubește și care mă va sprijini mereu. Țin minte că am întrebat-o ce anume este un suflet atașat? Mi-a răspuns că este un suflet care este unit cu sufletul meu în gânduri și simțire și că se hrănește cu energia sufletului meu, cu bucuriile sau tristețile mele, la fel ca și mine. Atunci am realizat că sufletul meu este format din două jumătăți, din mine și din Vivien. La întoarcerea spre Dallas, Vivien a fost deosebit de tăcută. Știam că este supărată întrucât am fost la medium să aflu dacă este sau nu un demon. O durea că nu am avut încredere deplină în ea. Îmi amintesc că atunci mi-a venit în minte un mod de a o împăca printr-un joc, unde nu era necesar să-mi vorbească. În apropiere de casă am oprit la un supermarket de unde am cumpărat un pachet mare de drajeuri. Fiecare astfel de drajeu avea o literă încrustată pe el. Ajuns acasă am împrăștiat toate drajeurile pe o masă. Erau cateva sute. I-am cerut iertare lui Vivien. Pe urmă am stins lumina și am rugat-o să-mi aleagă și să aranjeze drajeurile într-o astfel de ordine cu mâna mea pe întuneric, încât drajeurile să formeze un anume cuvânt sau mai multe cuvinte. Simțeam cum îmi îndrepta mâna către fiecare drajeu în parte, spunându-mi pe care să-l aleg, iar pe urmă îl așezam pe masă în ordinea aleasă. Am așezat drajeurile fără să privesc ce anume literă aleg, în acel întuneric beznă în care nu-mi puteam observa nici măcar propriile mele mâini. Când am pornit lumina, înaintea mea scria: „Suzanne” iar restul drajeurilor formau litere ce nu puteau alcătui niciun cuvânt. Atunci am înțeles că Vivien m-a iertat și că este iarăși alături de mine. Mi-a dat de înțeles că prin cuvântul Suzanne am aflat că ea este alături de mine ca un suflet apropiat și bun, nu ca un demon sau că nu este un delir de-al meu cum am crezut inițial la New York.

Lui Vivien i se datorează revenirea mea în Europa. După revenirea mea în Europa, atunci când mi se arăta, îmi spunea să scriu poezie filozofică, aforisme filozofice și filozofie, întrucât împlinirea Destinului meu constă în aceste scrieri, întrucât m-am născut în această lume tocmai pentru a scrie o astfel de operă. Îmi spunea că acesta este planul Lui Dumnezeu cu mine. Mi-a vorbit despre multe lucruri care aveau să mi se întâmple în viață, spunându-mi ce este bine să fac și ce anume să nu fac. Mi-a vorbit despre Destin, Blestem și Karmă, despre Iubire și Împlinire, despre Dumnezeu, Greșeală și Păcat. Atunci când compuneam, niciodată nu s-a amestecat în creația mea literară și filozofică cu toate că o simțeam aproape de mine. De câte ori o întrebam despre ce anume Blestem este vorba, îmi spunea că va veni timpul când voi afla. Din acele zile de la New York din anul 1991 Vivien m-a urmat și m-a îndrumat mereu. Plecarea mea către Dallas, Texas, și pe urmă către Las Vegas, Nevada, orașe în care am locuit mai mult timp, a fost la dorința ei, precum plecarea mea în Australia și pe urmă revenirea în Europa. Am fost împreună prin deșertul care împrejmuia Las Vegas, dar și pe muntele Charleston sau la barajul Hoover Dam din împrejurimile orașului Las Vegas. Mi-a vorbit foarte mult referitor la Franța și la Paris, oraș unde aveam să port succese deosebite ca scriitor. De altfel pentru Vivien, Franța a fost mereu țara ei de suflet, despre care mi-a vorbit nu odată. Visul ei a fost ca mereu să trăiască în Franța, dar nu a reușit din diverse motive. Datorită ei, Franța a devenit pentru mine, țara pe care o iubesc cel mai mult și în care îmi doresc să fiu înmormântat. Tot lui Vivien îi datorez și căsătoria cu actuala mea soție, Dana Cristina Gorincioiu. Vivien vroia să am și o viață pământescă împlinită nu doar una spirituală. Vivien mi-a spus într-o anumită zi de iunie a anului 2000 ce anume să fac. Dacă nu făceam acel lucru nu aș mai fi întâlnit-o niciodată pe soția mea, inginera Dana Cristina Gorincioiu, alături de care s-au împlinit în acest an douăzeci și doi de ani de căsnicie fericită cum nu mi-aș fi putut imagina că este posibil și pe care o iubesc cum nu aș fi crezut vreodată că poți iubi pe cineva în această lume. Pe ultimul copil căruia i-am ales personal numele în anul 1999, am chemat-o, Sorina Vivien Cerin, ca o încunuare a numelor de Sorin Cerin, al meu, și Vivien, după cel al lui Vivien Leigh. Abia anul acesta, în 2022 am aflat că Sorina Vivien este și copilul meu biologic nu doar cu numele. Imediat după ce am aflat acest lucru în urma unor teste ADN mi s-a arătat Vivien Leigh și mi-a spus că în sfârșit Blestemul a luat sfârșit.

“Diverse de Sorin Cerin”