Fetiţa crescu la marginea oraşului, în curtea unei case...

Fetiţa crescu la marginea oraşului, în curtea unei case cu pereţi galbeni. Nu avea inimă... Şi-a pus-o mai întâi pe cea de fier, şi în pieptul ei fierul a devenit fier înroşit, ca din forjă. O ardea, o zăpăcea, o făcea să tânjeasca după un lucru necunoscut, nedorit, şi totuşi necesar ca aerul, un lucru în lipsa căruia se sufoca. Îşi smulse imediat din piept inima asta crudă şi covârşitoare, hotarâtă să n-o mai încerce niciodată. Apoi încercase inima de plumb, care deveni în pieptul ei o pungă de lichid gros şi negru, cu sumbre reflexe indigo. O tristeţe şi-o sfârşire de necrezut, o melancolie întunecată, fără orizont, fără viitor o copleşiră... Era insuportabil, fata-şi scoase noua inimă şi decise să o lase pentru totdeauna în săculeţul cu buzunare organice. Numai inima de cristal era adevărată. Numai pe aceea avea s-o simtă în piept pentru totdeauna.