M-ai căutat cu privirea, nu e aşa?... Chiar m-ai văzut?...

M-ai căutat cu privirea, nu e aşa?... Chiar m-ai văzut? Erai în lumină, eu în întuneric, desigur nu în beznă, pentru că rămân aprinse cele câteva aplice roşiatice împrăştiate ici şi colo prin loji, dar oricum, ce puteai să distingi? Doar silueta. Doamne, ce prostii îmi treceau prin cap! Îţi dai seama cât de zăpăcită eram? Cum silueta? De unde să îmi mai ştii silueta? Puteam să fiu o sfrijită sau o balabustă, un schelet sau un butoi. De altfel, mi-ai şi spus după aceea, nu mai târziu decât a doua zi, la lumina jupuitoare a zilei - o, mai bine aş fi primit o sută de perechi de palme decât să aud asemenea grozăvie! - că ai fi putut trece de nu ştiu câte ori pe lângă mine fără să mă recunoşti.