Moartea mă nelinişteşte foarte puţin. Fiindcă suntem...

Moartea mă nelinişteşte foarte puţin. Fiindcă suntem între prieteni, pot să vă spun că mi-e frică de un singur lucru, de eventualitatea că n-am să mor. Nu văd moartea, propria mea moarte, ca pe ceva dramatic, ci mai curând ca pe o speranţă. Mă gândesc la un personaj al lui Stevenson, un bătrân care rătăceşte prin Anglia; e foarte sărac, toţi îl dispreţuiesc, îşi bat joc de el; dar el ştie că are undeva o comoară ascunsă. Şi eu am o comoară ascunsă: moartea mea. Dacă lucrurile nu merg prea bine aici, poate că vor merge mai bine dincolo, sau poate, ceea ce ar fi preferabil, că dincolo nu e nimic. Ar fi perfect. Ar fi trist pentru mine ca, după moartea mea, să mă gândesc că pe pământ mă numeam Borges, că am publicat câteva cărţi, că proveneam dintr-o familie de militari... Prefer să uit toate acestea, aşa cum prefer să uit epoca în care mă aflam în pântecul mamei mele. Sunt cam obosit să fiu Borges, şi după moartea mea voi fi poate cineva, sau nu voi fi nimeni, în orice caz să nu mai fiu Borges.