Mult timp m-am încăpăţânat să caut un om care să ştie...

Mult timp m-am încăpăţânat să caut un om care să ştie totul despre sine şi despre ceilalţi, un înţelept-demon, dumnezeiesc de lucid. De fiecare dată când am crezut că-l găsisem, eram nevoit, după o cercetare atentă, să reduc din pretenţii: noul ales avea şi el câte-o pată, câte-un cusur, resturi ascunse de inconştienţă sau slăbiciune ce-l coborau la nivelul comun. Ghiceam la el urme ale dorinţei, ale speranţei - sau umbra câte unui regret. Indiscutabil, în materie de cinism avea lipsuri. Ce deziluzie! Şi nu-mi conteneam căutarea, şi totdeauna idolul momentului păcătuia pe undeva: omul era acolo, ascuns, deghizat sau disimulat. Am sfârşit prin a înţelege tirania Speciei şi am încetat să visez la ne-om, la un monstru pătruns pe de-a-ntregul de nimicnicia lui. Era o nebunie să-l concepi: nu putea să existe, luciditatea absolută fiind incompatibilă cu realitatea organelor.