Băiatul cel bubos și ghigorțul

Băiatul cel bubos și ghigorțul

A fost odată un băiat. El, de la nașterea lui, se pomenise bubos. Ce n-a făcut el ca să se curețe de bube? dară în deșert. Băieții la joc și fetele la horă îl huiduia și fugiau de dânsul ca de o lepră.

Și fiindcă n-avea încotro, și el, biet, își înghițea amarul, și răbda. Nici tu joc, nici tu veselie, nici tu dezmierdare. Se uita cu jind la ceilalți băieți și flăcăi, cum unii se încurau jucându-se, cum alții se zbenguiau cu fetele, și râmnea la dânșii.

În toate zilele se ducea el la un puț de aducea apă pentru casă. Drumul însă îi era pe la curtea împărătească. Într-o zi, când scoase apă văzu în ciutură un ghigorț. Bucuria lui, că o să aibă în ziua aceea legumă mai deosebită. Când, ce să vezi d-ta? peștele începu să-i vorbească:

– Flăcăule, aruncă-mă iară în puț, și nu-ți face păcat cu mine, că mult bine ți-oi prinde și eu vrodată.

Băiatul se minună de asta; cum de să vorbească un pește? Simți el că trebuie să fie aci la mijloc ceva năzdrăvan și-i dete drumul în puț.

Fata împăratului nu voia cu nici un chip să se mărite. Ce nu făcu bietul tată-său, ce nu drese ca să-și dea fata la casa ei, dară ca s-o înduplece, ba. Ei nu-i da inima să-și lege capul cu nici unul din pețitorii ce veneau să o ceară, deși toți erau împărați și fii de împărați.

Băiatul cel bubos însă de câte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot râde. El nici să se gândea că pentru dânsul se punea la fereastră, și că îl pândea până ce trecea, ci socotea că așa este ea de felul ei cu zâmbetul pe buze. Pasămite fata împăratului, ori că cunoscuse că el o să fie un om frumos, ori că o trăgea ața ca spre ursitul ei.

Azi așa, mâine așa, până ce, într-o zi, îl chemă de vorbi cu el. Să se prăpădească băiatul de rușine când văzu că pe dânsul îl cheamă! Se făcu roșu ca sfecla, se zăpăci până într-atâta de nu știu deocamdată să zică nici două boabe legănate. Atât de mult se fâstâcise el.

Apoi, țiindu-și firea și luându-și inima în dinți, dete niște răspunsuri de merse fetei tocmai la inimă.

Vezi că și vorba lui ca și a fetei era vorbă cu lipici, dragul neichii; fetei îi tâcâia inima nu-i tâcâia, dară lui știu că-i tâcâia de sta să-i iasă afară din piept. Și dintr-acel minut, nu știu ce făcea el, nu știu ce dregea, că se pomenea, fără voia lui, trecând pe la curtea împărătească, ia așa, numai ca să treacă.

El își uitase de pește. Acum își aduse aminte de dânsul, și ducându-se la puț într-o zi, se uită înăuntru și zise:

– Pește, peștișor, ghigorțule dragă, mi-ai zis că ai să-mi prinzi bine odată, odată; rogu-te, scapă-mă de bubele astea uricioase și împuțite.

N-apucă să sfârșească vorba bine, și ce să vezi dumneata? odată îi căzu bubele, și rămase curat și luminat, ca un pui de brad.

Când l-a văzut fata de împărat așa mândru și frumos, nu s-a mai putut opri, și l-a sărutat. Vezi că inima îi da brânci către dânsul, și se bucură, nevoie mare, că pusese ochii pe un așa boboc de flăcău.

Ea frumoasă de pica, el frumos ca un bujor, văzu că sunt numai buni de a se lua în căsătorie, și ducându-se la împăratul, tatăl său, îi zise:

– Tată, eu mi-am găsit logodnicul. Nu știu daca ție îți place ori ba, dară mie îmi sfârâie inima după dânsul.

– Cum se poate să-mi faci tu astă rușine, fata mea?

Unde ai mai auzit tu ca o fată de împărat să ia de bărbat pe un fluieră-vânt, golan și fără nici un căpătâi?

– Tată, poate să fie sărac, poate să fie golan, cum zici d-ta, dară este om de omenie, deștept și apoi mie îmi place. Eu am să trăiesc cu el. Pe el îmi zice inima să-l iau. Daca nu vei voi să mă însoțesc cu el, să știi cu hotărâre că pe altul nu iau, o dată cu capul.

Daca văzu tatăl fetei, împăratul, că fie-sa pusese piciorul în prag și nu voia nici în ruptul capului să ia pe altul de bărbat, mi i-a luat binișor pe amândoi, i-a băgat într-o butie și i-a dat pe gârlă.

Ei începură a se boci și a plânge de mi ți se rupea rărunchii. El, biet, nevinovat, pățea necazul după urma fetei împăratului, căci el nici nu-i bătuse capul, ba nici că visa că o să ia de nevastă pe fata împăratului.

Văzând însă că cu bocela nu o scoate la nici un căpătâi, se rușină singur de sine, cum de să se arate el, cruce de voinic, așa puțin la inimă când se întâmplă de caz în nevoie, și începu a se gândi, ca ce ar face să scape de primejdie.

Când, odată îi veni în gând ghigorțul.

– I!... zise, ghigorțule drăguț, acum să te văd! Mi-ai dat dovezi de năzdrăvănia ta. Știu că poți multe. Scapă-mă de nevoia în care am căzut.

Abia îi ieși din gură vorba cea din urmă, și, ce să vezi dumneata? dintr-o păcătoasă de butie, unde mi se făcu un palat, de nici împăratul, tatăl fetei, nu avea așa palat bogat și împodobit cu de toate frumusețile lumei. Atâta numai, că butia ajunsese la mare, și acest palat acolo se înființă.

Mai gândi o dată băiatul cel bubos la ghigorț și dori ca palatul să se strămute într-o pădure.

Dorința lui se împlini numat cât te ștergi la ochi.

Dar așa palat măiestru nici că s-a mai văzut, măre. Toate lucrușoarele dintr-însul era puse la rânduiala lor și toate îmi vorbeau ca niște năzdrăvane.

Ei acolo au făcut nunta. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți, floricelele cele frumoase, pasările văzduhului și stelele cerului împreună cu sânta lună.

Trăiau acolo ei ca în sânul mumei lor. Unde să auzi la dânșii ceartă! ferita sântulețul să vezi la dânșii neunire. Căci diavolul vrajbei nu cuteza să-și vâre coada între ei.

Și așa petrecând ei, căsătoria lor fu binecuvântată cu un copilaș, ce se născu împlătoșat cu un piept de aur. Mumă-sa, fata împăratului, cum îl văzu așa, se sperie, și îi și puse gând rău.

Dară fiind rodul pântecelui său, îi fu milă să-i facă de petrecanie. Se duse deci de-l puse într-un pom nalt și îl năpusti acolo.

Venind ursitoarele, ele ursi pe copil că va ajunge om mare; că va ridica tulpina din care ieșise mă-sa, la mare mărire; că hrana i-o va aduce o pasăre; că va întâmpina un zabrac bun de la ai hrănitoarei sale, din care va scăpa cu față curată; apoi că va fi povățuit de o altă pasăre.

Și în adevăr, chiar de a doua zi începu a veni un vultur în toate zilele, și a-i aduce de mâncare.

În vremea aceasta, împăratul, tatăl fetei, plecase în vânătoare cu o mulțime de curteni, slujitori și vânători. Și vânează ici, vânează colea, se depărtase de oamenii săi, pe nebăgate în seamă. Cum, cum, el se rătăci, rămâind numai cu credincerul său. E! ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaus nu este, și casă de găzduit nici pomeneală.

Tot bâjbâind ei prin amurg, dete peste palaturile băiatului celui bubos. Cum ajunseră, descălecară, și voind să lege căpăstrul calului de propteaua porții, aceasta îi înfruntă, zicându-le:

– De, mă neghiobilor, da ce, aici legați voi caii? locul cailor este la grajd.

Împăratul rămase stâlpit de mirare. Și apoi îi veni și cu rușine cum el, împăratul, să fie mustrat de o proptea.

Și, tot strângând pumnii și dinții de necaz, se plimba de colo până colo pe dinaintea porții, ca să se mai răcorească nițel și să-și astâmpere necazul.

Bubosul văzu de pe fereastră că tot umblă pe dinaintea porții niște oameni, lucru ce nu mai văzuse el de când intrase în butie, coborî scara palatului și veni la poartă de pofti pe acești călători înăuntru și-i ospătă ca pe niște oameni de omenie și rătăciți.

Stăpânii palatului cunoscură pe împăratul, dară el nu-i cunoscuseră pe dânșii, vezi că nici nu-i trăsnea lui prin cap ca ei să mai trăiască.

Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze de ceea ce văzu în acele palaturi. N-apuca să privească cu băgare de seamă la lucrurile ce mergeau singure și-și făceau slujba, și sta să asculte la altele cari vorbeau și se îmbărbătau una pe alta la lucru. Masa se puse în liniște și cu bună rânduială. Toate își aveau vătaful lor: tacâmurile mesei, trăncănăile de la bucătărie, așternuturile, măturile de casă și de curte, grajdurile, curtea, toate erau cu rânduielile lor.

După ce ospătă ca un împărat, a doua zi plecară vânătorii cei rătăciți. Găsind o potecă care îi scoase la luminiș, de unde cunoscură drumul, împăratul plecă la curtea lui cu hotărâre desăvârșită a pune gonaci cari să afle ale cui erau palaturile acelea din coprinsul împărăției sale, și despre care nimeni nu-i povestise nimic. El avea de gând ca să porunească mai apoi să i-l aducă lui acolo.

Vulturul urma a hrăni copilașul lepădat de mă-sa și pus în copaci, carele creștea repede ca o floare, până ce într-o zi se ținu vulturoaica după dânsul să vază unde tot vine el. Când privi ceea ce făcea, își zburli penele de pe dânsa și puse gând rău copilului. Ea se ascunse și stete acolo până ce plecă vulturul.

Cum se duse el, vulturoaica veni la copil și cu pliscul începu a ciocni în pieptul copilului, ca să-i mănânce rărunchii. Pieptul fiind tare, pentru că era, cum zisei, de aur, nu-l putu sparge așa lesne. Copilul, cum simți ciocniturile vulturoaicei, întinse mânușițele, parcă l-ar fi învățat cineva, apucă pe vulturoaică de gât, și strânse, și strânse, până ce o sugrumă și căzu jos moartă.

Atunci și copilul, coborându-se din copaci, o apucă razna pe câmp. În cale se întâlni cu un cocor. Cum îl văzu, se împrieteni cu el. Cocorul dând peste o așa bunătate și frumusețe de copil, nu se mai îndură a se dezlipi de dânsul, și trăiau împreună în cuibul lui. Găsind o carte pe unde colinda cocorul, o aduse băiatului, și acesta învăță să citească și să scrie.

După ce se mai mări băiatul, cocorul îl învăță a face o luntre, cu care se plimba pe apă. El lua oameni cu dânsul în luntre, cu care se învăța la mânat. Mai târziu el îi și întrecu la meșteșugul de a mâna luntrea și îi plimbă și pe dânșii.

Plimbându-se el așa pe apă, a zărit palaturile tatălui său. A cercetat ce era aceea și a aflat că acolo trăiește o pereche de oameni. El s-a dus să facă cunoștință cu dânșii. Acolo, din una, din alta, se dară în vorbă și despre copii, și află că el este copilul lor.

După aceasta părinții îl rugară să rămâie cu dânșii. El nu voi, vezi că ursita lui îl trăgea în altă parte.

Se puse în luntre și ieși la lume. Aci daca ajunse, dete peste palaturile împăratului, tatăl mă-sii.

Cum îl văzu împăratul, nu știu ce parcă îi zicea să ia în nume de bine pe acest june. Iar lui, fără să știe de ce, îi tâcâia inima de bucurie. Vezi că, măre, sângele apă nu se face, și rubedenia la rubedenie trage ca acul la magnet.

El intră în slujbă la împăratul. Și isprăvile ce aduse împărăției prin iscusința lui făcu pe împărat să aibă pe acest tânăr mai de aproape al său.

Fiind tot pe lângă împăratul, și văzând adesea pe fata împăratului, căci după surghiunirea fetei celei mari dobândise împăratul altă fată, îl bătu gândurile să se întinză până la dânsa și nu greși, căci și ea pusese ochii pe dânsul. Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială; ea se uită galeș la dânsul. Azi așa, mâine așa, până ce într-o zi merseră amândoi înaintea împăratului, dădură în genunchi, mărturisiră că sunt îndrăgiți, și se rugară de împăratul să-i căsătorească.

Împăratul, carele știa de patarama celei dintâi fete, nu se împotrivi nici o cirtă de timp, ci știind și pe băiat deștept și ager la minte, puse de le făcu un pui de nuntă de știu că s-a dus pomina.

Apoi fiind și bătrân, se coborî din scaunul împărăției și îi urcară pe dânșii, cari domniră cu omenie câte zile avură.

Și încălecai p-o șea etc.
de Petre Ispirescu

Basme româneşti despre dans, față, copii, inimă, omenie, frumusețe, oameni, determinare, zi, rușine.


Evaluați acestă postare:
Generează un alt cod=