Ion cel Sărac și Zâna Lacului

Ion cel Sărac și Zâna Lacului

Cică au fost undeva într-o ţară un om şi o femeie, şi cât au trăit au tot argăţit pe la boieri. Dar din munca lor nu se alegeau cu nimic. De slujeau pe haine, se ponoseau, de slujeau pe bani, se cheltuiau, de slujeau pe vite, se treceau. Nu le mergea la nimic, şi pace. De munci grele, de necazuri a murit şi omul, şi femeia. Şi au lăsat din urma lor un bordei şi un ogor. Orfan pe acest pământ, fără sprijin de nicăieri, a rămas şi un băiat al lor cu numele Ion.

Ce să facă băiatul singur? A semănat ogorul din jurul bordeiului cu grâu. La vremea lui a crescut grâul mare, frumos, o dragoste să te uiţi la el. De la rădăcină şi până la vârf avea numai spice de aur.

— Acuma, face Ion, să-mi caut o seceră bună, să secer grâul, să nu se scuture.A umblat pe la iarmaroc, pe la fierari, a cumpărat o seceră şi se întorcea să pună lanul în clăi. Când colo, se uită el, grâul tot era scuturat de păsări, până şi paiele erau mâncate. A rămas băiatul sărac fără seamăn, de nu avea după ce bea o gură de apă.

Umblă el aşa necăjit cât umblă şi se gândeşte:

“O să semăn ogorul cu hrişcă şi tot o să strâng roadă anul acesta”. A semănat hrişcă şi a răsărit bine, a înflorit şi se arăta roadă multă, dar într-o noapte a dat o brumă şi s-a topit toată hrişca din vârf până în rădăcină.Amu văzuse băiatul că-i nevoie mare şi s-a pornit în lume. Şi a tot mers pe dealuri necălcate, pe văi neumblate şi a ajuns la o curte boie- rească. Acolo s-a oprit să argăţească un an. La un an, a primit simbrie un mânz. Bucuros s-a pornit el înapoi şi a poposit la o margine de pădure. Nişte lupi s-au repezit din pădure şi au mâncat mânzul. Ce să facă atunci sărmanul Ion? Iar s-a dus la boierul la care argăţise. Stăpânul l-a primit şi i-a zis:

— Spune, Ioane, ce răsplată vrei, că ce îi cere ţi-oi da. Se uită Ion şi vede o piatră de moară.

— Nu ştiu, stăpâne, pe ce să slujesc, că la nimic nu-mi merge, doar pe piatra cea de moară să ne împăcăm să-ţi slujesc.

— Vai de mine, măi băiate, de ce să-ţi prăpădeşti munca în zadar, a răspuns stăpânul, alege şi tu altă plată.

— Pe vite nu mai slujesc, vreau să slujesc pe piatra cea de moară. S-au împăcat şi a argăţit băiatul cu tot înadinsul. După ce s-a împlinit slujba, i-a dat piatra cea de moară, şi Ion a dus-o şi a aşezat-o dinaintea bordeiului. Când venea cu cofele de la izvor, le aşeza pe piatră şi se uita bucu- ros la ele ca la o mare avere. Într-o bună zi, s-a ridicat o furtună năprasnică, cerul s-a înnourat, a început să tune şi să fulgere, şi a detunat piatra, de s-a făcut ea mici fărâme. Ion s-a uitat la piatra cea de moară şi, când a văzut-o numai bucăţi, a zis:

— Nici la pâine, nici la vite, nici la piatră seacă nu-mi stă norocul. O să mă duc în lume să-mi caut altă soartă, alt noroc.

ŞI şi-a pus în traistă ce a mai avut şi s-a pornit în lume şi mai amărât ca altă dată.

Dacă s-a pornit, a mers şi a tot mers, zi de vară până-n seară, şi a ajuns la o branişte domnească. Acolo un om punea fânul în stoguri.

— Măi, om bun, ajută-mă să stoguiesc fânul, să nu mă asfinţească soarele.

— Ţi-oi ajuta, de ce să nu-ţi ajut, că tot caut de lucru.

A tras căpiţele la stog şi până în seară a mântuit de clădit. Omul n-avea parale să-l răsplătească şi i-a dat un cocoş. Ion a luat cocoşul, s-a pornit mai departe şi a ajuns la curtea împăratului. A bătut în poartă şi a ieşit un strajnic.

— Ce trebuinţă ai?

— Vreau să vorbesc cu împăratul, să mă jeluiesc, să-i spun de necazurile mele.

Curtenii au închis poarta şi i-au spus că, de a îndrăzni să intre, o să-l asmuţe cu câinii şi o să-l pună la dubală.

Trei zile şi trei nopţi a stat Ion şi a aşteptat nebăut şi nemâncat la poarta împăratului.

Tocmai după trei zile l-a auzit împăratul strigând la poartă şi a întrebat:

— Cine-i acolo?

— Luminate împărate, de câteva zile stă un om şi aşteaptă să vorbească cu luminăţia voastră!

— Du-te şi îl cheamă!

Se duce strajnicul şi îi face ştiută porunca să vie în palat. Omul a intrat cu cocoşul subţioară, s-a închinat.

Împăratul l-a întrebat:

— Ce trebuinţă ai şi ce umbli cu cocoşul acesta subţioară?

— Că ia, am venit şi eu să-l dau celui ce mă va judeca drept.

— Spune, ce pofteşti să afli?

— Luminate împărate, dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu din noapte până în noapte, şi n-am nimic la casă...

Împăratul s-a încruntat:

— Da bine, drumeţule, unde te visezi, cine te-a pus la cale să intri cu cocoşul la palat? Ori te-ai gândit să mă iei în batjocură? Judecata pe care o ceri nici un împărat pe lume n-o poate face.

Pleacă, şi altă dată de vei veni, să ştii, capul îţi va sta unde-ţi stau picioarele.

Băiatul a ieşit pe poarta palatului şi mai amărât decât intrase.

Întreba, întreba, şi adevărul nu era chip să-l afle. Se porneşte el şi merge cale lungă să-i ajungă, şi nu scurtă, că aceea mai rău încurcă, şi ajunge la o răscruce de drumuri şi a mers tot înainte, nu s-a abătut nici într-o parte şi a văzut un foc arzând şi un sihastru cu barba până în talpa piciorului. Sihastrul l-a chemat pe drumeţ şi l-a întrebat:

— Încotro ţii calea, om bun, cu cocoşul acesta? Da flăcăul face:

— Umblu prin lume, cine mă va judeca drept, să-l răsplătesc cu cocoşul.

Sihastrul de la foc întreabă:

— Ce necazuri ai? Hai vorbeşte, ce doreşti să afli?

— Dacă n-au mai muncit părinţii mei pe lumea aceasta, şi muncesc şi eu zi şi noapte, şi n-am nimic la casă.

— De mare lucru mă întrebi, voinice. E peste fire să-şi afle cineva ursita. Ia şi te însoară, că în doi mai degrabă veţi afla norocul.

Băiatul i-a dat cocoşul, şi moşneagul de la foc i-a arătat o cărăruşă printre dumbrăvi şi branişti.

— Apucă pe cărăruşa aceasta şi mergi până vei ajunge la un ceair verde. Acolo este un lac cu lapte, unde vin trei păsări la scăldat. Pe mal ele îşi lasă aripile şi se prefac în zâne. Una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile, a treia, cea mai mică, e îmbrăcată într-o rochie frumoasă ca soarele cu razele. Tu să iei aripile la zâna cea mai mică, să te ascunzi sub nisipul din izvorul de la malul lacului şi să stai acolo până va striga ea de trei ori: “Ieşi, văzutule şi nevăzutule, tu vei fi al meu şi eu voi fi a ta”. Atunci poţi să ieşi, că ea va fi a ta. Să trăiţi bine, căci zâna aceea are să-ţi fie femeie.

— Rămâi sănătos, moşule!

— Mergi cu sănătate, fie-ţi drumul cu folos.

Se porneşte băiatul şi cât mergea numai codrul verde îi sta în faţă. Aşa a mers el până a ieşit la un ceair verde şi la nişte zăvoaie de sălcii, unde se auzea murmur de izvor. S-a oprit băiatul după cale lungă, şi acolo i-a fost masul şi popasul. Lângă izvor, la malul lacului, cât stătea, tot priveghea, era numai ochi şi urechi, să afle cine se va scălda în lacul acesta. Iată că pe la vreme de noapte, pe lună, vin trei păsări la scăldat. Pe malul lacului ele şi-au lăsat aripile, s-au prefăcut în trei fete mari, în trei zâne, vorba cântecului: tot un stat, tot un purtat, tot un ochi, tot o sprânceană şi frumoase fără seamăn; una cu rochia ca câmpul cu florile, alta cu rochia ca luna cu zorile şi a treia, cea mai mică,

îmbrăcată într-o rochie aleasă ca soarele cu razele, de lumina locul pe unde trecea. Şi au păşit aşa toate trei pe iarbă, de pe iarbă pe piatră, de pe piatră în lacul cu lapte, să se scalde. El a văzut bine unde a pus zâna cea mai mică aripile, s-a repezit, cât l-a ţinut duhul, le-a luat şi s-a ascuns în nisipul din izvor şi a mai pus şi o brazdă pe deasupra.

S-au scăldat zânele cât s-au scăldat şi au venit la mal. Cele două mai mari au îmbrăcat aripile şi au zburat, iar cea mai mică striga şi îngrozea să-i dea aripile, că îneacă lumea cu apă. Şi pe dată s-au ridicat nişte nouri negri cu tunete şi fulgere să rupă pământul, iar băiatul stătea sub nisipul din izvor, habar de grijă. Neaflând pe nimeni în cuprinsul acelui ceair, a venit zâna la izvor şi a cuvântat:

— Care mi-a luat straiele, de-a fi femeie bătrână, să-mi fie mamă; de-a fi om, să-mi fie tată; de-a fi fată, să-mi fie soră. El tace. Atunci zâna a strigat:

— Ieşi, văzutule şi nevăzutule, de-i fi flăcău, să-mi fii soţ până la moarte!

El n-a răspuns până n-a strigat zâna de trei ori. Abia după ce a strigat a treia oară, el a întrebat:

— Facem nuntă?

— Facem.

Atunci el a ieşit, şi cum s-au văzut, s-au strâns în braţe, s-au sărutat pe faţă, că trebuia zâna după aceasta să-i fie parte, adică soţie până la moarte. Dimineaţa, s-au pornit să meargă la cununie, să se lege după obicei. Soarele, când a răsărit şi a văzut o mireasă aşa de frumoasă, a încremenit pe loc. Mă rog, vroia şi el să aibă aşa o zână. S-a repezit şi a luat-o şi a dus-o tocmai în împărăţia cerului.

A rămas sărmanul băiat scârbit şi întristat ca şi mai înainte.

— Măi, zice el, se vede că nu mai am eu parte de noroc pe lume. Se porneşte înainte să se tocmească să slujească cu luna, cu anul şi a ajuns într-un târg. În târgul acesta bătuse toba trei zile, şi crainicii dăduseră de ştire că împăratul are un copac înalt cu vârful tocmai la cer, şi cine s-a afla şi a cuteza să se suie în copac, să-i aducă poame, îi dă jumătate din împărăţie. Mulţi au încercat să se suie în copacul acela, dar au căzut jos şi nu s-au mai sculat.

Drumeţul s-a dus într-o zi la împărat şi i-a zis:

— Luminate împărate, lasă-mă să mă urc în copacul acesta, să-ţi aduc poame.

I-a dat voie împăratul, şi a prins el a se urca din creangă în creangă tot sus la cer. Dacă ostenea, îşi făcea pat de crengi şi se odihnea. Aşa s-a urcat el în sus şi a ajuns unde copacul avea trei craci: unul la răsărit, unul la amiază şi unul la apus. Cracul de la răsărit era încărcat cu mere domneşti, cel dinspre amează — cu prăsade1, iar cel de la apus — cu alune. El s-a urcat pe creanga cea de la amiază şi mânca prăsade.

Soarele din cer îl vede şi-i vorbeşte:

— Bună ziua, măi omule. Ce faci acolo în pom?

— Ia mănânc şi eu nişte fructe.

— N-ai vrea să mergi în împărăţia mea să mâi razele, că eu sunt logodit numai de vreo trei zile şi vreau să fac nuntă.

— Vreau, de ce să nu vreau. Mi-i da trei pungi de galbeni şi mâncare de trei ori pe zi.

— Cât ceri îţi dau, plata şi mâncarea o să ţi le aducă dimineaţa la răsărit Păsărilă-Lăţi-Lungilă; la prânz, Brumarul-cel-Mare; la amiază, un Lup-cu-capul-de-Fier, iar la chindii o să-ţi aducă mâncare un Balaur- cu-solzii-de-Aur, care fierbe piatra şi poartă ploile şi e mai mare peste fulgere şi tunete. Cum ţi-i voia, te prinzi?

— Mă prind.

— Atunci zi: hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc! Şi să te gândeşti la împărăţia Soarelui.

Ion a zis:

— Hop, hop, unde mă gândesc, acolo să mă găsesc.

Şi când a zis aşa, s-a şi pomenit la casa Soarelui.

Ion era ostenit ca vai de dânsul. Soarele l-a pus la masă, l-a ospătat, apoi l-a dus la raze şi i-a arătat cum să le mâie. Îndeplinea Ion porunca întocmai cum spusese, din zori până la răsăritul Soarelui şi s-a oprit într-o grădină de aur şi aştepta să-i aducă mâncare.

Păsărilă-Lăţi-Lungilă a întârziat mult cu mâncarea. Când l-a văzut că vine, de departe i-a strigat:

— Haide, Păsărilă, că s-a pus soarele drept inimă. Dar Păsărilă răspunde:

— Dumneata, voinice, ştii una: să mâi razele soarelui, altă grijă nu ai, iar eu sunt stăpân pe păsări.

— Şi ce grijă ai?

— Eu le dau porunci, unde să se ducă, ce să facă, le povăţuiesc să nu meargă la cei săraci să la mănânce pâinea, dar să meargă la cei bogaţi.

Ion se repede şi-l apucă de piept, îl scutură bine şi-l zdupăceşte1.

— Argate, pentru ce faci aceasta?

— Mă mai întrebi?! Pentru că ai lăsat vrăbiile să-mi mănânce grâul cel cu spicele de aur!... Ai noroc că ieşti om bătrân, da altfel n-ai scăpa din mâinile mele.

I-a dat drumul Ion şi a plecat să mâie razele mai departe. La vremea prânzului s-a oprit în altă grădină de aur din împărăţia soarelui.

Brumarul-cel-Mare întârzia să vină cu mâncare. Când l-a văzut argatul, l-a luat cu ceartă şi ocară:

— De ce ai întârziat cu mâncarea? Da Brumarul-cel-Mare face:

— Bine-i de dumneata, că alt lucru n-ai, decât să mâi razele soarelui. Dar eu sunt stăpân pe brumă, pe promoroacă, pe viscol, pe spulber.

— Aşa, vasăzică, şi ce poveţe le dai?

— Le spun să nu meargă să îngheţe semănăturile celor săraci,dar să se ducă la cei bogaţi, că au lanuri multe şi mari, de nu le ţin seama.

Ion se repede, îl prinde vârtos de barbă şi îl bate.

— Ce faci?

— Ştiu eu ce fac. Pentru că ai degerat hrişca şi n-am avut nici un folos dintr-însa. Ai îngheţat-o într-o noapte, că până dimineaţă stătea toată fiartă şi pătulită1, la pământ.

Brumarul-cel-Mare a lăsat mâncarea şi a scăpat cu fuga.

Ion a stat la masă şi s-a pornit cu razele mai departe pe cer, pe pământ, pe suflare de vânt.

La amiază a poposit într-o grădină de aur din împărăţia soarelui şi tot se uita în lungul drumului, de nu vine cineva cu mâncarea. Stând aşa şi aşteptând, a văzut un lup cu capul de fier, care venea cu mân- care.

— Haide, lupule, că mi s-au scurs ochii uitându-mă în lungul drumului, de când tot te aştept.

— Dumneata ai numai un lucru, să porţi razele, iar eu câte le am, nu-mi ajung mâini şi picioare.

— Şi ce slujbă mai ai?

— Eu sunt împăratul lupilor. Îi pun la cale ce să facă, îi stăpânesc, nu-i las să se ducă la unul sărac să-i mănânce vita, pe care o mai are, dar să se ducă la cirezele boierilor, că acolo au de unde mânca de ajuns şi de rămas.

— D-apoi, împărate lupule, eu am argăţit un an pe un mânz şi, când mă duceam cu el acasă, tu ai îndreptat lupii şi l-au mâncat la marginea codrului, de muream de scârbă.

Şi l-a luat şi pe acesta la trei parale, că numai fuga l-a scăpat pe lup de păruială.

A stat Ion la masa de amiază şi s-a pornit să mâie razele mai de- parte. Aşa le-a tot mânat el în cer, pe pământ şi în suflare de vânt, până la chindii.

La chindii s-a oprit într-o grădină de aur a soarelui. “Mă răpune foamea de a mânca ce mi-i, şi balaurul nu mai vine.”

La o habă vine balaurul val vârtej, sărind din deal în deal, din vale în vale. Ion i-a strigat de departe:

— Sileşte, Balaure, sileşte, că foamea mă curmă la inimă! De ce vii aşa de târziu?

— Tu altă grijă nu ai decât să mâi razele, iar eu am multe şi-mi vine greu să le scot la capăt pe toate.

— Şi ce anume ai de făcut?

— Păi, ca să ştii, mai am de fiert piatra, de purtat ploile, de păzit fulgerele şi de îndreptat tunetele, să nu detune casa vreunui om sărac, să rămâie fără adăpost, dar să detune numai la cel bogat.

Ion îl şi apucă de gât:

— Cum atunci te-a lăsat inima şi mi-ai sfărâmat piatra cea de moară, care îmi era dragă şi pentru care am slujit un an întreg!?

L-a luat Ion în răspăr pe balaur, că acela nu nimerea drumul pe care venise.

Ospătează Ion masa de chindii şi iar se apucă de mânat razele şi le-a tot mânat până la capătul zilei.

Când s-a întors seara la curte, îl vede pe Soare gătindu-se să meargă la cununie. Si cu cine credeţi? Cu zâna cea mai mică!

El de scârbă şi necaz apucă o secure şi taie pomii de aur din grădină şi îi răstoarnă în calea Soarelui.

Toţi ortacii Soarelui: şi Păsărilă-Lăţi-Lungilă, şi Brumarul-cel-Mare, şi Lupul-cu-Capul-de-Fier, şi Balaurul-cu-Solzi-de-Aur se plânseră în ziua aceea că-i buzdugănise Ion, argatul, încât abia au scăpat cu zile.

A venit Soarele la Ion şi l-a întrebat:

— De ce l-ai bătut pe Păsărilă-Lăţi-Lungilă?

— Trebuia să-l bat şi mai bine, fiindcă a dat drumul păsărilor şi mi-au mâncat un lan de grâu. Şi ce lan! Fiecare firişor de la vârf până la rădăcină era bătut cu spice de aur.

— E vinovat. Dar pe Brumarul-cel-Mare de ce l-ai scuturat de barbă?


— Pentru că mi-a îngheţat un lan de hrişcă în floare şi s-a topit tot, de n-am înţeles nimic dintr-însul.

— De-i aşa, e vinovat. Dar pe Lupul-de-Fier de ce l-ai întrunchinat?

— Cum era să nu-l probozesc, dacă a dat drumul lupilor şi mi-au mâncat mânzul, pentru care slujisem un an.

— S-a cuvenit. Dar pe Balaurul-cu-Solzii-de-Aur de ce l-ai pedepsit?

— L-am pedepsit, fiindcă mi-a detunat o piatră de moară, pentru care argăţisem un an.

— Bine i-ai făcut. Iar eu cu ce sunt de vină că mi-ai tăiat pomii de aur şi mi-ai înfundat drumurile şi cărările?

— Eşti de vină, că mi-ai luat femeia.

Soarele o cheamă pe Zâna cea frumoasă şi o întreabă:

— Zână prea frumoasă, a cui eşti? Zâna răspunde:

— A lui Ion Săracul sunt!

— De-i aşa, ia-ţi-o şi mergi cu bine. Cine strică casa altuia n-are loc nici în cer, nici pe pământ.

Şi Zâna atunci a vorbit:

— E-e, Ioane, de mult te aştept să mă iei din cer, să mă duci pe pământ, să facem nuntă.

S-a dus Ion cu Zâna cea frumoasă la copacul acela, pe care se urcase la cer, a cules mere domneşti, prăsade şi alune şi s-a coborât jos.

A mers Ion cu poamele drept la împărat şi i le-a dat.

Când l-a văzut împăratul cu poame şi cu o fată aşa de frumoasă, inima i se închise, faţa i se întunecă: vroia acum cu dinadinsul să aibă această zână frumoasă, ba, pe lângă, şi împărăţia întreagă. Mai în scurt, împăratul cel lacom a chemat îndată divanul şi a întrebat ce să facă.

— Ie-i capul! îl sfătuiau sfetnicii.

— Alei, ce cuvinte rostiţi voi! Cum pot să-l mântui de zile fără de nici o vină?

— Împărate, nu-l omorî, dă-i nişte porunci grele, să nu le poată scoate la capăt, şi atunci sfârşeşte-l de zile. Spune-i să sădească o vie, cât cuprinzi cu ochii în jurul palatului, şi până mâine dimineaţă să fie butucii crescuţi, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa şi poama coaptă să fie, să spânzure strugurii în palat, să întinzi mâna şi să-i ajungi din crivat.

L-a chemat pe Ion şi i-a spus împăratul:

— Văd că eşti om vrednic. Din câţi s-au urcat în copac, numai tu te-ai întors cu poame şi se cuvine să-ţi dau jumătate de împărăţie, dar mai întâi să-mi îndeplineşti o poruncă. Până mâine dimineaţă locul din jurul palatului, cât îl cuprinzi cu ochii, să fie sădit cu vie şi butucii să fie crescuţi, să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, când m-oi scula dimineaţă să spânzure strugurii copţi în palat, să-i ajung din crivat.

— Bine-i şi aşa, împărate, a răspuns Ion, şi a plecat scârbit, luându- se cu gândul că poate a răsări dreptatea de undeva.

Ajunge el şi-i spune Zânei:

— Nu ştiu, jumătate de împărăţie voi primi ori nu, dar capul ştiu că o să mi-l taie.

— Şi pentru ce?

— Uite şi uite ce poruncă mi-a dat împăratul, să fac într-o noapte aşa o vie, ca să vorbească butucul cu viţa şi viţa — cu bobiţa, că unde s-a mai pomenit una ca aceasta?!

— Cine ţi-a dat aşa poruncă, nu ţi-a dat să te crească, dar ţi-a dat să te prăpădească. Nu te scârbi şi nu te întrista. Dă aripile, care le-ai luat de la mine, iar tu culcă-te şi dormi, că eşti trudit.

Ion s-a culcat, iar Zâna a desfăcut cele două aripi, şi ca din pământ au apărut doi lei-paralei cu cuşmele în mână şi au întrebat:

— Ce doreşti, stăpână?

— Vedeţi dealurile din jurul palatului?

— Vedem.

— Să luaţi să asemănaţi locul şi până mâine în revărsatul zorilor să sădiţi o vie, cât poate cuprinde ochiul omului, poama crescută să fie, să vorbească butucul cu viţa, viţa — cu bobiţa, când s-a scula împăratul să culeagă struguri copţi din crivat. Şi când au şuierat cei doi lei-paralei o dată..., au prins a ieşi din pământ, din iarbă verde, tot ortaci de ai lor, mulţi ca frunza, iuţi ca spuza şi i-au trimis cât mai iute la muncă în toate părţile, să facă dealurile vale şi să dureze o podgorie în toată legea, cum a fost porunca. Şi au lucrat toţi cât a fost draga de noapte: unii arau, unii răsădeau, unii cotorau, unii legau, alţii retezau lăstarii, şi până în zori de ziuă erau strugurii copţi, numai buni de cules.

În răsăritul soarelui veneau căruţele cu panere de poamă la palat. Zâna l-a sculat pe Ion:

— Hai, porneşte şi tu, Ioane, de vezi poama. Când s-a uitat el în jur, cât cuprinde ochiul omului era numai vie.

A mâncat împăratul poamă coaptă, a ieşit în pridvor şi se minuna de o vie ca aceea. Tot atunci au venit şi sfetnicii divanului, boierii.

— Aceasta a făcut-o, luminate împărate, dar acum să-l trimiteţi să aducă fluierul fermecat din volbura mării, care cântă singur. L-au chemat strajnicii şi i-au spus porunca împăratului. Vine el scârbit şi amărât şi-i spune Zânei:

— Iată ce mi-a poruncit acuma împăratul.

— Ţi-a dat o poruncă grea, să te prăpădească. La volbura mării trăiesc uciganii, acolo e sălaşul necuraţilor, şi numai ei pot să facă un asemenea fluier, — a spus Zâna şi a scos inelul de pe deget, şi i l-a dat lui. Na, ţine-l, la vreme de neputinţă ţi-a fi de trebuinţă, când îţi va fi dor de mine să-i dai drumul şi să păşeşti tot din urma lui. Acum mergi cu bine, fie-ţi drumul cu folos. Şi-au luat ei rămas bun, şi s-a pornit Ion la drum lung şi s-a dus cât pe lume, cât pe sub lume, şi a ajuns la malul mării. Acolo s-a aşezat jos, scârbit şi amărât, şi a oftat o dată adânc, cu jale şi cu durere:

— Of, of, of!

În clipa aceea apare un om în faţa lui şi zice:

— Eu sunt Oftea, ce m-ai chemat? Ion a prins a lăcrăma şi a se tângui.


— Cum n-oi ofta şi n-oi lăcrăma, dacă mi-a poruncit împăratul să-i aduc fluierul care cântă singur de la volbura mării. Şi acuma unde să-l caut eu în apă?

— Aşa un fluier îl pot face uciganii în şapte ani, dar toată vremea aceasta trebuie să fii treaz, să nu aţipeşti nici o clipă. Te prinzi să nu dormi?

— Mă prind.

Oftea l-a luat atunci în spate şi s-a dus prin apă până la volbura mării. Acolo Mamonul Mamonilor, cel mai mare peste ucigani, l-a întrebat:

— Ai venit de bună voie?

— Ba de nevoie.

— Apoi dar bine, te las cu zile, altfel ar fi rău.

Şi i-a spus că, dacă n-a dormi şapte ani, o să-i facă un fluier care cântă singur.

Din clipa aceea uciganii, necuraţii, s-au apucat de lucru la fluier cu tot temeiul şi au lucrat trei ani de zile în şir, şi toată vremea aceasta Ion n-a închis un ochi. După trei ani l-a răzbit somnul şi a început a aţipi.

— Ioane, Ioane, ce faci, dormi?

— Nu dorm, nu!

— Ia seama, că amuş stricăm fluierul! Ni s-a părut că ai aţipit...

— Stau aşa şi mă gândesc, ce să fie oare mai mult pe lume: iarbă în luncă, ori frunză în codru?

Diavolii din fundul mării s-au lovit peste frunte. Nici ei nu ştiau.

— Stai să ne ducem să numărăm şi ţi-om spune.

Au ieşit toţi diavolii din fundul mării şi s-au apucat de numărat. Cât au umblat ei pământul în lung şi în lat, Ion a avut când dormi şi când se trezi.

După ce au terminat de numărat, au venit şi i-au spus:

— Cu nouă fire e mai multă iarbă decât frunză.

Şi iar s-au apucat de lucru şi lucrau zi şi noapte. După trei ani fluierul era gata, mai trebuia înflorit şi poleit, dar Ion nu mai putea de somn şi a început a clipoci.

— Ioane, Ioane, ce faci acolo, dormi?

— Nu dorm, mă tot frământă gândul să aflu ce este mai mult în mare: peşte ori nisip.

Dracii au căzut pe gânduri, vroiau şi ei să ştie şi s-au dus să numere. Ion a rămas singur şi a avut când dormi şi când se trezi.

Ca să numeri peştele şi nisipul din mare se cerea amar de vreme. Se trezeşte Ion, se uită la inel şi îşi aduce aminte de Zână. Şi dacă l-a pălit dorul de casă, n-a mai aşteptat să fie fluierul înflorit şi poleit, l-a luat, a dat drumul inelului şi, mergând după dânsul, a ieşit la malul mării. Când a călcat pe mal, s-a pomenit cu dracii în faţă.

— Stai, Ioane, să facem fluierul până la capăt, ne-a mai rămas să-l înflorim, să-l poleim.

— Lăsaţi-l, cântă bine, îl duc şi aşa neînflorit şi nepoleit.

Şi picior după picior s-a pornit după urmele inelului şi a mers pe iarbă necălcată şi rouă nescuturată până a ajuns la palat.

A bătut în poartă şi a strigat:

— Deschide, împărate, că ţi-am adus fluierul cel fermecat care cântă singur!

A ieşit împăratul. Cheamă şi sfetnicii, şi boierii. După ce s-au strâns toţi roată împrejur, Ion a scos fluierul şi a spus:

— Fluier fermecat!

— Aud.

— Să cânţi o horă, să joace toţi curtenii.

A cântat fluierul o horă, şi au jucat toţi până la unul.

— Iată, luminate împărate, acesta-i fluierul care cântă singur şi care am avut porunca să-l aduc.

Împăratul l-a luat, iar Ion a ieşit şi a ţinut drumul lui până unde era Zâna şi s-a culcat fără grijă şi a dormit somn voinicesc de trei zile şi trei nopţi, că era trudit de drum lung şi nesomn.

Împăratul, curtenii, boierii au vrut şi ei să încerce fluierul cel fermecat şi i-au vorbit:

— Fluier fermecat, cântă-ne nişte hore lungi, să jucăm!

S-a pornit fluierul să zică hore, şi împăratul şi curtenii au început să joace. O horă se sfârşea şi alta începea, iar împăratul şi cu boierii jucau pe întrecute, fiindcă fluierul era fermecat şi la cântecul lui jucau şi pietrele în jur. Şi aşa au jucat până au căzut posmol1 la pământ, şi tot săreau, căci nu ştiau cum să zică să steie.

La trei zile, aude Ion că cineva cântă şi cuvântă:

— Du-te, Ioane, la palat şi scoate-i afară pe sfetnici, pe boieri şi pe împărat, că au murit toţi jucând. De acum n-ai nici o grijă, căci n-are cine îţi mai da porunci grele să te prăpădească. Eu am cântat şi te-am scăpat de împărat şi de sfetnici. Acuma ai rămas tu stăpân la palat, şi a ta este împărăţia cât încape în hotare.

Acesta era glasul fluierului fermecat.

Ion a ascultat de sfatul fluierului, a luat împărăţia aceea în stăpânire şi acum ce a mai făcut el? A trimis răvaşe pe vânt, pe revânt, să ajungă curând prin toate satele, prin toate târgurile că face nuntă.

Şi s-a strâns lume de pe lume, căci împărăţia aceea era mare de n-o cuprindea gândul omului, şi a făcut nuntă cu mese mari, cu lăutari. Am fost şi eu la nunta lor, am petrecut trei zile şi trei nopţi şi i-am lăsat bând şi petrecând şi voie bună făcând, şi am venit la măriile voastre călare pe un fus şi m-am apucat povestea de spus.