bunicul îmi părea cât Ceahlăul,
iar bunica duioasă ca Sfânta Ana,
care dintr-un ghem de horn, stinge vatra satului.
În lacul bunătății lor, mi-am scăldat copilăria,
iar din valul lor am sorbit iubirea, și cum să fiu omenos.
De la ei am învățat basmele cu Zmei și Feți-Frumoși,
de la ei știu ce-i cinstea, cumpătarea,
și să fiu îndurător cu fiecare,
Parcă-i văd cum se veseleau, când mă căzneam să-i strig:
Bu și Buia!
Azi, iar am să mă joc în gând cu bunicii mei.
Închid ochii, și iată: pe ecranul unui vis prăfuit,
apar ei, aidoma, cum i-am știut.
Bunicul cu mustață și bunica albă de bunătate.