Andrei mureşan

Poezie de Mihai Eminescu despre Rău, Răutate, Fapte, Dreptate, Invidie, Putere, Națiune, Cugetare, Bine, Fericire

Andrei mureşan

Tablou dramatic într-un act

PERSOANE:

MUREŞANU, MORS, GENIUL LUMINEI
(Scena înfăţişează un peisagiu de-o romanticitate sălbatecă în munţi. Pe deoparte stânci sur¬pate - unele ţepene, altele răsturnate - de alta brazi acăţaţi de vârfuri de stânci, unii frânţi şi răsturnaţi de vijelii şi torente. În fund se văd ruinele încă fumegânde a [unui] sat de colibe - risipite cu cuiburi mari în dosul stâncilor. Mai în avanscenă, turnul, vechi şi negru a bise¬ricii satului. Biserica de lemn, cu ferestre mari-cu zăbrele, cu muri parte risipiţi, cu acoperă¬mânt de şindrile negre şi mucezite. Asupra întregului plan se revarsă o galbănă lumină de lună. Avanscena o cuprinde de-a curmezişul un trunchi răsturnat, putred, pe care M[ureşanu] şade visătoriu. De tot în fund, codri şi munţi. Clopotul sună dogit 12 ore. Miezul nopţii. în vremea asta, se scoală M[ureşanu])


Tresare miazănoaptea -în inima de-aramă
A turnului de piatră. Lin stelele se-nhamă
La carul lunii blonde. Prin vămile veciei
Nici vremea nu le trece cu visele mândriei,
Nici suflete nu intră, nici suflete nu ies.
Prin aerul de noapte; puternic, rece, des,
A lunei adormite pătrund razele rare
În temniţa din pieptu-mi trezind - gândiri amare.
Când somnul, frate-al morţii, pe lume falnic zace
Cu genele-i închise, cu vise-le-i de pace,
Când palida gândire prin ţara-morţii trece,
Şi moaie-n visuri de-aur aripa ei cea rece
Cu-aghiazima cea dulce a lumii frunte-atinge,
Păcatele-i i-adoarme, invidia o stinge ¬
Ce ochi veghează umeda? Ce suflet se frământă;
Ce suflet ţipă-n doliu, ce liră jalnic cântă? ...
Sunt eu!... Privesc trecutul, şi-icoana lui barbară
E zugrăvită aspru d-ursita-ne amară.
Şi gândul meu nu poate să rup-acea perdea,
Ce-ascunde viitorul puternic după ea.
Cântarea? Cea mai naltă şi cea mai îndrăzneaţă
Nu e decât răsunet la vocea cea măreaţă
A undelor teribili, înalte, zgomotoase
A unui râu, ce nu-l vezi. - Sunt undele de timp
Ce viitoru-aduce, spre-a le mâna-n trecut.
Deşi privesc nainte-mi noaptea bătrână ruptă,
Şi văd e-o lume nouă dintr-însa se ridică,
Dar pârghia accea, ce desfăcând tenebre,
Ridică viitorul - puterea care toarce
Al vremii fir - accea îmi e necunoscută.
Vai! cele întâmplate istoria le spune
Şi cele viitoare şi-aruncă umbra lor
În atmosfera groasă a zilei cei de azi.
De ce se-ntâmplă toate aşa cum se întâmplă,
Cine mi-a spune-o oare ? E plan, precugetare,
În şirul orb al vremei şi-a lucrurilor lumei?
Sau oarba întâmplare fără-nţeles şi ţintă
E călăuza vremei? Putut-a ca să fie
Şi altfel de cum este tot ceea ce ezistă;
Sau a un trebui rece şi neînlăturat?
Şi dacă trebui toate să fie-aşa cum sunt,
Ce legi urmează vremea? Cu ce drept ea apasă
O ginte ca pe samă-i o alta să ridice;
E vo dreptate-ntr-asta, sau oarbă-mparte bobii
Soarta fără-de-lege? Şi dacă n-ai temeiuri
Decât acele spuse de cărţile bătrâne,
Şi-aceste-s dovedite că nu dau dezlegare -
Cine-mi va spune mie - dacă a ginţei mele
Viaţă viitoare va fi mai fericită
Decât al ei trecut ?
De-ar fi fost rău adesea şi bine num-o dată,
Aş crede că-ntâmplarea oarbă, nevinovată
A grămădit în mersu-i, dar fără ca s-o ştie,
Atâta neferice pe ţara mea pustie. -
Dar nu ! e-atâta minte - atâta plan de rele
S-a grămădit puternic în viaţa ginţii mele,
Încât îmi vine-a crede că sâmburele lumii
E răul. Cartea lumii d-eternă răutate
E scrisă şi-i menită:
De vei avea puterea,
Voinţa ca să sfarămi pe cel mai slab ca tine:
Bravură se numeşte. De eşti închipuit,
Nesuferind ca alţii de-acea închipuire
Cu vorba să se-atingă: onoare se numeşte;
De vrei să-ntreci pe alţii şi lumei să-i impui
Persoana ta infamă: dorinţă-i de mărire,
La fapte mândre stimul. De eşti atât de van
Să crezi că pân' şi ceruI ascultă a ta vorbă,
Că-i pasă dacă corpul ţi-l ehinuieşti şi mintea
Ţi-o stupifici - îţi zice că eşti evlavios,
Ba chiar şi sfânt. - Şi nu sunt numai oameni
Ce îţi admiră fapta, gândirea-nchipuită,
Ci te admir popoare...
Ce proastă e mulţimea,
Ea crede cum că duce a lumii soartă-n mână,
Şi singură e dusă de-o mînâ de şireţi.
De te-a-zestrat natura
Cu-atâta minte numai; să poţi [să vezi] prostia
Şi cruda răutate ce masa o domină,
Nedând nimic pe ele, să faci din ele scara
Spre-a te urca pe dînsa 1-avere şi mărire,
Prefă-te numai cum că tu preţuieşti acele
Mari calităţi şi-alese (numeşte-le cum vrei),
C-o frază linguşeşte deşertăciunea lor
Şi pe-umeri te vor duce; sacrificând averea,
Viaţa pentru tine. Dar spune-li adevărul,
Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre
Şi te vei stinge mizer de nimenea jelit.
Se vede
Că nu puteau şireţii ca să găsească-n viaţă ,
Alt preţ decât acela să-şi împlinească pofte
Pe seama altor... Apoi este şi drept; cuminte,
Ca proşti să ducă greul, astuţii să domnească...
La ce-ar fi-atuncea lumea în două împărţită
La ce-ar exista proştii - şi iar la ce şireţii?
Nu merită nătîngii să fie stăpâniţi
Nu vezi că stăpînindu-i le împlineşti dorinţa?
Mai de dorit ce soartă pot ca să aibă-n lume
Decât să-i ducă-n turme sunetul unui nume ?
Ei nici nu-s pentru alta decât ca să trăiască,
Să moară-ntru-mplinirea unei deşertăciuni.
Şi-apoi nu vedeţi voi
Că ei admiră toate ce le aduc peirea
Omoară fericirea unui popor întreg,
Liniştea unui secol şi eşti numit erou ;
Beată de bucurie mulţimea te primeşte;
Cu lauri te-ncunună... O gintă ce se-nalţă
Pe spatele altora e mare - şi cu cât
Mai mult se ţine-n locu-i prin rău şi prin asprime,
Cu-atâta e mai mare. Dreptate-universală
E-aceea ce-o urăşte puterea brută. Peste
Tărie nu decide nimic. La bine nu-i putea
S-aduci doi oameni; răul 1-urmeaz-întregi popoare;
Căci răul este colţul vieţii. Vecinic răul
Întâiul rol îl joacă - e colţ în orice cuget,
În oricare voinţă, în orice faptă mare.
Invidia de pildă a mam-egalităţii,
Şi îngrădirea contra răutăţii reciproce
Dreptate se numeşte: Cu cât mai răi sunt civii
Cu-atât e mai perfectă dreptatea.
Fiţi răi şi veţi străbate
La ţintă-oricât de mare, numai prin răutate!
Fiţi răi ! şi-urmaţi principiul ce lumea o domină -
Lăsaţi să creadă alţii mai proşti ca voi în bine:
De ce n-aveţi: voi minte? Deschideţi ochii voşti,
Vedeţi că sfânt şi bine sunt numai pentru proşti?
De când suteţi în lume, a existat dreptate
Şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi,
Voi v-aţi hrănit duşmanii, i-aţi apărat cu sânge,
În loc de-a sparge capul năpârcei sub picior,
Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă zugrumă.
Spun popii de-o vecie unde oricare vină
Găseşte-a ei osândă şi binele răsplata -
Şi mii timizi de frică şi de-o speranţă vană
Trec înşelaţi pe- lângă izvoarăle vieţii.
Iar dacă un linţoliu, piroane de sicriu
Răsplata sunt virtuţii?
Răbdarea cine-o- are: târască-se-nsetat.
Voi soarbeţi picătura de timp ce o aveţi,
Aici fiţi mari, puternici, aici fiţi fericiţi -
Aici spirit, curagiul şi pumnii au valoare.
În mână de vei. prinde-a istoriei carte
Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine
În faptele ei rele nu vei încifra bine,
Vedea-vei cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul - că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire. Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu- este istorie: Sperjură,
Invidios-avară; de sânge însetată
E omenirea-ntreagă - o rasă blăstămată;
Făcută numai bine spre-a domina pământul,
Căci răutăţii numai îi datoreşte-avântul
Ce l-a luat pe scara fiinţelor naturii,
Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni
Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,
Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;
Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase-
Ca şi-alţii să trăiască - e mare. Când un popol
Începe a fi nobil şi generos în cuget,
Atunci a lui cădere: şi moarte sunt aproape,
Căci numai răul -are puterea de-a trăi
Chiar fapta cea mai bună dace la rău. Ea este
Pământ care hrăneşte- sâmânţa celor rele.
Ai milă
De unul şi cu mâna în care i-ai pus pâne
Mâini va ridica piatra, ca el întâi s-arunce
În tine. Dă-i unuia onoare şi mărire,
Şi va fi cel din urmă spre-a se uita la tine
De-i fi căzut. - Ce plan adânc-şiret !
Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus
Puterea de viaţă!
Şi mai credeţi în bine, în basme de copii!
O, ridicaţi în suflet gigantici vijelii
Şi sfărâmaţi c-o mândră strigare triumfală
Ordinea cea nedreaptă, şireată, infernală,
Ce proştii şi şireţii, unii-nşelaţi, iar aliţii
Înşelători susţin că de Dumnezeu e pusă
În lume.

O, Satan ! geniu al desperării !
Acum pricep cu gându-ţi, căci zvârcolirea mării
Trăieşte-acum în mine. Pricep gândiri rebele
Când ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare,
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare.
Da! ai stiut că-n ceruri, răul, nedreptul tronă,
Că secole nătânge l-adoră, l-încoronă,
Ştiai c-aşa cum este nu poate a fi bine!
Că nu poate nedreptul etern ca să domine.
O! de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,
Pe cer talazuri mândre înalţă şi întinde;
Şi nourii ea sloiuri de gheaţă aruncate,
Sfărmându-se de-a sferei castele înstelate
¬Gerul din rădăcină nălţându-se decade,
Târând cu sine timpul cu miile-i decade,
Se-nmormântează-n caos întins fără de fine,
Zburând negre şi stinse surpatele lumine.
Văd caosul că este al lumilor săcrii,
Că sori mai pâlpâi roşii gigantice făclii
Şi-apoi se sting. - Nimicul, linţoiu se întinde
Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde!
Văzând risipa, Satan, voi crede c-ai învins !
Căci dacă eşti arhanghel al morţii cei bătrâne,
Atunci eşti drept - căci numai ea este dreaptă-n lume,
Şi cei ce o servese - căci contra orice-n lume
Învinge răutatea - dar contra morţii nu.
Fiindcă tina lumii e rea, fiindcă tină
Şi praf e universul întreg - fără de vină
Ai căzut geniu mândru, plin de-ndărătnicie
În spaţii făr' de margini, în evi de veşnicie!
Vai, soarte blăstămată, ce oarbă arunci bobii,
La oricine în lume dai ceea ce nu-i trebuie;
Te rog, soarte, mă scapă, de alţii nu - de mine
Atât venin în suflet, şi-atât amar în gând,
Încât dac-aş putea-o ca să rusuflu-adânc
Şi bine - aş învenina vremea-n care-s osândit
De a trăi.
O, geniu ce pătrunzi
Nemărginirea - iartă c-amărăciunea mea
M-a-nvins ! Tu ştii să judeci şi ştii că nefericea
Ades scrânteşte şirul gândirii şi o face
Să meargă tocmai contra la calea ceea care
Ar trebui s-urmeze.
Un orologiu care în loc de-a-îmbla-nainte
S-ar târâi-ndărăt. O, nu există crime,
Căci toate, toate-s fapte unei gândiri pe dos,
Unei simţiri perverse.
Taci, taci, suflete mândre, nu răscoli cu-atâta
Grozavă uşurinţă titanica turbare
Ce-n aşchii sclipitoare gândirea mi-o sfăramă.
Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii
Adânc, demonic-rece, ce-n sufletu-mi trăieşte,
Coboară-te în mine, mă fă să recunosc
C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper
Că liber-mare-mândru prin condamnarea ta
N-oi coborâ în iaduri de demoni salutat,
Ca unul ce menitu-i de a le fi stăpân -
Stăpân geniilor pieirii ! Ce gând superb ! O,-nceată,
Inima rea cea stoarsă de-o cugetare beată,
Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinile sfărmate
A lumii-mi dinăuntru.
Văd cerul lan albastru sădit cu grâu de stele,
Ei îmi arată planul adâncei întocmele
Cu care-şi miscă sorii. - În sâmburul de ghindă
E un stejar. - Cum dânsul din proprii rădăcine,
Din planul vieţii sale ascuns în colţu-obscur
Îşi creşte trunchiul aspru - aşa, poporul meu,
În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi pieirea-ţi.
Eu cred că tot ce este menit de a fi mare
Să-şi înăsprească trebuie superba rădăcină
Prin viscole turbate, prin arşiţă şi-ngheţ.
Mai tare e-acea stâncă ce a trecut martiră
Prin vijelii mai multe. Popoarele barbare
Ce-au cotropit românii sunt vijelii măreţe,
Turbate; mândre, aspre ca orice vijelie,
Dară şi trecătoare ca ele. Iar stejarul
Poporului meu tare ridică şi-azi în vânturi
Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză.
În lume văd popoare cuminţi şi fericite,
Şi mă întreb ce soarte să doresc la al meu?
Şi-un gând îmi vine aspru, adânc, fără de milă
Şi sfărmător de lume. - Nu, nu! N-aş vrea ca alte
Popoare să mai fie c-al meu - nu merit ele
Să-i semene. Poporu-mi menitu-i ca să fie .
Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire
Pentru a lui viaţă. - O, naţie iubită!
Vei înţelege doru-mi, vei şti să-l preţuieşti ?
Voi să te văd, iubito ! nu fericită - mare !
Decât o viaţă moartă, un negru vis de jele,
Mai bine stinge, Doamne, viaţa ginţii mele,
Decât o soartă aspră din chin în chin s-o poarte,
Mai bine-atingă-i fruntea suflarea mării moarte !
Data scrierii: 1872
Poezie de Mihai Eminescu despre rău, răutate, fapte, dreptate, invidie, putere, națiune, cugetare, bine, fericire.
Rate this writing:
Generează un alt cod=  

Mihai Eminescu (1850-1889) Cel mai mare poet roman si unul din marii poeti universali

S-a născut pe: 15 jan 1850.
S-a stins din viaţa în data de 15 jun 1889, la vârsta de 39 ani.