Sfărâmat de mii de roți,
Ca un cântec trist de șatră,
Din ghiocuri și netoți.
Ce duhuri nevăzute poartă,
Povara sorții, ispitind?
Nădejdea e o biată artă,
Ce-și taie creanga-ncet iubind.
Și de-o fi numai suferință,
Trăirea-n sinea ei cuminte,
Dar, mai animă biruință,
Popoarelor vrăjind cuvinte.