MUIEŢI SUNT POSMAGII? (Versificare după Ion Creangă, Povestea unui om leneş)

MUIEŢI SUNT POSMAGII? (Versificare după Ion Creangă, Povestea unui om leneş)

Era odată, într-un sat,
Un leneş cum n-a fost vreodat',
Încât de leneş ce era,
Nici pâinea nu o mesteca,

Când vrun sătean o bucătură
De pâine îi băga în gură.
Văzând că nu o scot la cap,
Sătenii deodată, jap!

L-înşfacă,-l leagă ciucure
Şi-l duc degrab să-l spânzure.
Pe drum îi vede o cucoană,
Miloasă ca o sfântă Ană:

Le spune blând, cu duioşie,
Să-l ducă la a ei moşie,
Că are-acolo un hambar
Plin cu posmagi, şi-i dă în dar,

Să-i mânce el cât va trăi.
Iar leneşul atunci grăi;
Cu lenea lui făr de măsură,
O-ntreabă cu juma de gură,

Cu vorbe leneşe şi vagi:
Muieţi sunt oare-ai tăi posmagi?
I-a spus cucoana-atuncea: Ioi!
Dar tu nu poţi să ţi-i înmoi?

Prefer mai bine ca să mor,
Să pier în ştreang, chinuitor,
Să-ajung pe lumea de apoi,
Decât posmagii să-i înmoi.

Atunci cucoana-şi face cruce
Şi spre-a ei casă-ndat se duce.
Sătenii leneşul l-au luat
Şi făr zăbav l-au spânzurat.