Și-n stol, cu alte mai betege,
Am rostuit, altare țării,
Și omeniei..., altă lege!
Eroi, cu chipuri istovite,
Nocturni pândari, pe căi alpine,
Noi, n-am furat de foame vite,
Nici fete-n drum, nici traiste pline!
După un timp, cu aripi frânte,
Noi, am pornit domol spre casă,
Știind că nimeni, un părinte,
Stârcind, pe la ferești nu-l lasă!
O..., vis, nenorocire nouă!
Când eu, în geam bătui cu ciunta,
Copiii mei de școală nouă,
Râdeau, că nu pot ține flinta!
Duios, le spusei o morală:
Că prea au cam scurtat din fuste,
Că prea o țin într-o pileală...
Știți ce mi-au spus? „Neam de lăcuste”.
Că sunt tribun, mentalității,
Din visul erelor marxiste,
Că toată faima libertății,
Stă în orgii și-n noi tuiste!
Speranțe moarte vrerii noastre,
Voi, nu mai cuceriți Olimpul,
Căci îmbuibați cu dulci dezastre,
Nici când muriți, nu știți, că-i Timpul!