Odin şi poetul

Poezie de Mihai Eminescu despre Frumusețe, Durere, Suflet, Mândrie, Frică, Pietre, Români, Politică, Ochi, Râs

Odin şi poetul

Ei cer să cânt... durerea mea adâncă
S-o lustruiesc în rime şi-n cadenţe
Dulci ca lumina lunei primăvara
Într-o grădină din Italia.
Să fac cu poezia mea cea dulce
Damele să suspine; ce frumoase
Pot fi pentru oricine. Pentru mine
Nu. Şi juni nătângi cu ţigarete-n gură;
Frizaţi, cu sticla-n ochi, cu cioc sub dinţi,
Să reciteze versuri de-ale mele
Spre-a coperi cu-espresia adâncă
Unei simţiri adevărate - nişte mofturi.
Mai bine-aş smulge sufletul din mine,
Aş stoarce cu o mână crudă, rece
Tot focul sânt din el, ca în scânteie
Să se risipe, pân' ce va-njosi
Să animeze pe deşerţi şi răi.
O, şi de-aţi plânge chiar, dacă durerea
Adevărată şi neprefăcută
V-ar topi ochii şi a mea cântare
V-ar arde sufletul din voi... Atuncea
E şi mai rău şi-atunci şi mai puţin
Va gândi cineva pe un moment
L-acel nefericit ce le-a avut.
Voi le citiţi, ca să puteţi a plânge
- Căci prin izvor de lacrimi mor dureri -
Voi ştiţi c-o mână - oricare-ar fi -v-atinge
Fruntea cea plină de sudori, şi dulce
Va răcori bolnava fierbinţeală
Şi stavilă la lacrime vă pune
C-o sărutare... La mine,
Ce singur stau cu frunte-ntunecată,
Ce nu pot plânge pentru că durerea
Ochii-mi a stors si sufletul meu aspru
L-a împietrit... la mine
Nimeni nu va gândi, nici a gândit.
La ce? Au nu ştiu ei cu toţii
Că dacă vor seca a mea durere
Cu mângâieri - atuncea şi izvorul
De cânturi va seca... Nebuni! vă iert...
O, mare, mare îngheţată, cum nu sunt
De tine-aproape să mă-nec în tine !
Tu mi-ai deschide-a tale porţi albastre,
Ai răcori durerea-mi înfocată
Cu iarna ta eternă. Mi-ai deschide
A tale-albastre hale si măreţe;
Pe scări de valuri coborând în ele,
Aş saluta cu aspra mea cântare
Pe zeii vechi şi mândri ai Valhalei.
- Bine-ai venit, tânăr cu ochi din ceriuri,
Râzând Odin şi ridicându-şi cupa
V-ar saluta. - Şi haina ceea lungă
Şi albă creţii ar arunca de neauă
Şi părul lung mi s-ar îmfla de vânt.
- Un scaun pentru bard - şi-n scaunul nalt
De piatră, cu sprijoanele lui nalte,
Nu m-aş simţi că-s uriaş.
Şi zeii mângâind lungele barbe,
Nălţând privirea-n bolţile antice
Spre a-şi reaminti dulci suveniri,
M-ar asculta spunându-le de lumea
Cea de pitici, ce viermuieşte astăzi
Pe ţărâna ce-au locuit-o ei.
- Lasă-i pustiei, cine-ar fi crezut
C-atât de mizerabilă a deveni
Sămânţa cea din zei născută.
Dar un bătrân ce sta-ntr-un colţ de masă
Ridică cupa lui cu mied: - Ascultă,
Nu mi-i şti spune ce mai face ţara
Ce Dacia se numea - regatul meu' il
Tai stă-nrădăcinată-n munţi de piatră,
Cu murii de granit, cu turnuri gote,
Cetatea-mi veche Sarmisegetuza'
- Nicicum, o, Decebal. O văd
Pentru întâia dată acum înălţată !
Prin părul tău ca o coroană mândră,
Lucrată-n pietre scumpe ca-n granit.
- Dară urmaşii acelor romani?
- Ce să vorbesc de ei? Toţi oamenii
Pigmei sunt azi pe vechiuh glob... dar ei
Între pigmeii toţi sunt cei mai mici -
Mai slabi, mai fără suflet, mai mişei.
Romani sau daci, daci sau romani, nimic
N-aduce aminte de-a voastră mărire.
Orice popor, oricit de prăpădit
O piatră va găsi, sau o bucată
De fier, ori de aramă, ca să sape
Cu ea urmele-adânci ce le-aţi lăsat -
Voi oameni mari, ce staţi acum cu zeii
Şi ospătaţi cu ei - în colbul negru
Uitat ş-usor al vechiului pământ.
Dar ei... De-ar merge-n sud şi nord - nimica
Sunt ca o laie de nomazi şi de lăieţi
Ce stau deocamdată numai pre pământul
Ce l-au cuprins, spre a fi alungaţi
De alt popor mai tare, iubitor
De cele ce-au trecut, ce-s rădăcina
Şi gloria celor ce sunt.
- Ah ! ce-am dorit în ora morţii mele,
Roma să guste pân-în fund păharul
Mizeriei şi-a decăderii, într-atât
Încât să se despreţuiască ei pe sine -
Asta s-a împlinit... Romanii vechi şi mândri,
Învingătorii lumii, au devenit
Romunculi... Dar cu ce s-ocupă ei?
Or fi crescând căţei, or fi-nvăţind
Să strige ca cucoşii... un popor
Ce se despreţuieşte pe el însuşi trebui
S-ajungă la d-acestea.
- Nu, vorbesc franţuzeşte şi fac politică.
- E tot atâta.
- De unde vii? întreabă Odin blând.
- Am răsărit din fundul Mărei Negre,
Ca un luceafăr am trecut prin lume,
În ceruri am privit şi pe pământ
Şi-am coborât la tine, mândre zeu,
Şi la consorţii tăi cei plini de glorii.
De cântec este sufletul meu plin.
De vrei s-auzi al iernii glas vuind
Şi lunecând prin strunele-mi de fier,
De vrei s-auzi cum viscoleşte-n arfa-mi
Un cânt bătrân şi răscolind din fundu-i
Sunete-adânci şi nemaiauzite,
Ordonă numai - sau de vrei ca fluviul
De foc al gândurilor mele mari
Să curgă-n volbură de aur pe picioare
De stânci bătrâne, într-o limbă aspră
Şi veche - însă clară şi înaltă
Ca bolţile cerului tău, o, Odin,
Spune-mi atunci, su-nstrun ale ei coarde
Ca să-mi câştig cununa mea de laur.
Poate-ar fi vrut ei să mi-o deie...
Dară de la pitici eu nu primesc nimica.
- Sărman copil - zite bătrânul zeu
¬De ce răscoleşti tu toată durerea
Ce sufletul tău tânăr a cuprins ?
Nu crede că-n furtună, în durere,
În arderea unei păduri bătrâne,
În arderea şi-amestecul hidos
Al gândurilor unui neferice
E frumuseţea. Nu - în seninul,
În liniştea adâncă sufletească,
Acolo vei găsi adevărata,
Unica frumuseţe...
(Fruntea-i naltă,
De neauă coperită, şi coroana-i
De stele-albastre strălucea în hală,
Şi vorba lui blândă era duioasă.) -
Din cupa mea de aur bea auroră
S-între seninul blândei dimineţe
În pieptul tău. Şi ti-oi deschide-atunci
Portalele nalte de la hale
Cu lungi coloane de zăpadă, cu-arcuri
De neauă albă, ca argint din Ophir,
Cu bolţi mai nalte decât însuşi cerul.
Acolo printr-acele lungi coloane
Suspendă lampe mari ca nişte albe lune
Ce împlu lumea raiurilor mele
Cu o lumină dulce, albă, caldă,
Stâlpii sclipesc, bolţile-s strălucite,
Cărările-s de pulbere mai albă
Ca-argintul cel de viu. - Un aer
Blând argintiu îţi va îmfla tot părul,
Vei răsufla miroase dulci de crin;
Talarul tău va lumina în noapte
¬Prin hale vei zări blândele-mi zâne,
Şi-atunci să cânţi. Vei şti ce a frumos.
O vorbă zice - murii cei albaştri
Ai mării, desfăcutţi în două-mi lasă
Privirea într-un labirint de neauă:
Coloane nalte, bolţi arcate splendid,
Pe ele lune lin ardeau... şi-n umbra
Cea clar-obscură-a stâlpilor de neauă
Văzut-am o copilă dulce-înaltă,
Subţire ca-ntruparea unui crin.
Frumosu-i păr de aur desfăcut
Cădea pân' la călcâie, haina-i albă
Udă părea de moale - strălucită
Cuprindea membrii ei dulci si zvelţi,
Mânile-i mici, ca doi crini albi, încearcă
În van a împleti părul de aur
Gura-i o roză surâzînd deschisă,
Ochii-i albaştri luminau ca stele,
Iar pe-a ei umeri albi abia se ţine
Haina cea lungă şi bogată. - Vino,
Odin îi zice, blând copil al mării.
Un bard sătul de-a lumii lungi mizerii
S-au coborât în noaptea noastră clară -
Să cânte roagă-1. Ca o umbră
Strălucind argintiu în clară noapte
Muiată în aurul pletelor ei,
S-apropie... - O, nu te teme,-mi zice,
Tu, ce nu temi furtuna şi durerea,
De ce să tremuri la a mea privire ?
Lin tremură glasul ei blând în noapte.
- O, zână, nu de frică, de plăcere
Tremură-n mine sufletul meu bolnav.
Să cânt? Dar oare la a ta privire
Nu amuţeşte cântul de-admirare -
Nu eşti un cântec însăşi - cel mai dulce,
Cel mai frumos, ce a fugit vodată
Din arfa unui bard ? O, fecioară,
Vin' lângă mine, să mă uit în ochii-ţi,
Să uit de lume, ah! să pot uita
Fierea cu care ei m-au adăpat
În lame. Cine-ar fi ştiut
Că-n fundul mării tu trăieşti, copilă,
Ca un mărgăritar, topit din visul
Mării întregi,
Şi nu te temi că aurul din plete-ţi
Se va topi în stele - şi că păru-ţi
Amestecat cu ele-ar străluci
În noapte-albastră a acestei lumi;
Şi nu te temi că glasul tău
Va-ndulci vecinicia cea amară
A mării! - Măgulitor, ea zice,
Ş-o roză ea lăsă pe a mea gură,
Cu tânăr miros - roza gurei sale.
- Frumoasă eşti, ca să găsese cuvinte
Spre-a îndulci ochii tăi mari albaştri,
Sufletul tău cel blând, nevinovat,
Aş sfărma soarele în ţăndări de-aur,
L-aş presăra-n cărarea ca de neauă:
O închinare l-a tale picioare
Mici, dulci şi albe. O, Odin,
Pune-i un sceptru-n mână, sceptrul murii,
Pe fruntea ei coroană pune, mare,
De diamante, umede, topite
În strălucirea lor cea înfocată,
Căci ea-i regina frumuseţii - a lumii.
Ea capu-şi rezemă de ai mei umeri
Şi glasul ei îmi şopti în ureche
- Voi îndulci tot chinul, tot amarul
Cu care-n lume ei te-au adăpat ¬
Căci te iubesc, sărmanul meu copil.

Şi Odin îşi deschise ochii albaştri
Şi mari, râzând cu ei - iar zeii
Lin şoşoteau între ei bătrâneşte
Şi surâzând îsi aduceau aminte
De-a tinereţii zile dulci a lor, ascunse
În negura secolilor trecuţi.
Data scrierii: 1872
Poezie de Mihai Eminescu despre frumusețe, durere, suflet, mândrie, frică, pietre, români, politică, ochi, râs.
Rate this writing:
Generează un alt cod=  

Mihai Eminescu (1850-1889) Cel mai mare poet roman si unul din marii poeti universali

S-a născut pe: 15 jan 1850.
S-a stins din viaţa în data de 15 jun 1889, la vârsta de 39 ani.