Problemele poeziei americane contemporane pot fi si problemele poeziei noastre (i)

O analizã a peisajului actual al poeziei americane este categoric interesantã pentru poezia româneascã din cel putin trei motive: (1) în România, ca si în SUA, publicul iubitor de poezie s-a împutinat alarmant de mult; (2) în epoca în care trãim, cu eforturile societãtii românesti de a se restructura dupã modelul unei economii de piatã (si modelul preferat se pare cã a fost cel american), conditia poetului se poate schimba radical; (3) comparatia dintre culturi, dintre viziuni si optiuni poetice, relevã întotdeauna pãrti bune, care ne flateazã si stimuleazã si pãrti mai putin bune care ne avertizeazã si instruiesc.

Discutia pe care o propunem se bazeazã pe douã studii: “La ce bun poezia?” de Dana Gioia si “Versuri de import pe piata americanã a poeziei” de Rodney Koeneke. Cartea lui Dana Gioia a fost publicatã de Editura Criterion Publishing in 1992, în traducerea Mirellei Balta si a poetului Gabriel Stãnescu. Ea cuprinde eseurile "La ce bun poezia?" si "Lumea afacerilor si poezia", precum si un interviu cu autorul întitulat "Poezia: modele pierdute". Textul scris de Rodney Koeneke l-am gãsit redat de Alexandru Stefãnescu, în coltul cronicilor sale din România literarã.

Dana Gioia are douã masterate, unul în stiinte economice si unul în literatura comparatã (ambele obtinute la ilustre universitãti – Stanford si Harvard). Dupã cincisprezece ani de activitate în afaceri (printre altele vicepresedinte la gigantul General Foods si mentionat în "Bãrbati si femei sub 40 ani care schimbã natiunea" editat de Esquire) si-a dedicat întregul timp poeziei în care a devenit un creator de succes, recunoscut în SUA si peste hotare (premiat de London's Poetry Society Book Club - o institutie foarte zgârcitã în a onora poeti americani). Cartea de eseuri "La ce bun poezia?" (Graywolf, 1992) a fost consideratã una din cele mai bune cãrti ale anului de cãtre "Publishers Weekly" si a stârnit furtunoase discutii în mediul literar care continuã cu aceeasi pasiune si astãzi.
Rodney Koeneke este profesor si poet la Universitatea Standford din California iar lucrarea lui întitulatã "Versuri de import pe piata americanã a poeziei" se reeferã în principal la lirica poetului român Claudiu Soare.


a) Criza poeziei americane.
"Scopul poeziei este de a contribui la fericirea omului" nota Wallace Stevens, citat de Gioia. "Poezia rãspunde unei nevoi primare a omului" dar "asa cum a remarcat T.S.Eliot, cititorii pot fi adesea subjugati de poezii pe care nu le înteleg în întregime. In vreme ce sarcina unui critic este de a analiza o operã literarã, cea a unui cititor este de a o trãi." "Intrucât critica poeziei a renuntat însã la pãrerea publicului, nu este de mirare cã acesta a început sã abandoneze poezia. In epoca noastrã de specializare intelectualã este din ce în ce mai greu sã se scrie criticã pe întelesul publicului larg".

Impasul de astãzi al poeziei americane se datoreazã modificãrilor de stil de viatã al poetilor si modificãrilor de public. Poezia americanã nu mai apartine în prezent unei culturi ci unei subculturi. Totul a pornit cu bune intentii. Astfel, acum, sunt publicate anual aproape o mie de noi volume de versuri. Congresul a instituit functia de poet laureat, legiferatã în 25 state din cele 50 ale Americii. Existenta de poet a devenit mai usor de câstigat cãci poetul poate preda la nenumãratele catedre de creatie literarã, formate în ultima vreme (circa douã sute de cursuri de"creative writing" la diferitele universitãti americane).
Inmultirea acestor cursuri a fost primitã cu entuziasm cãci ea potential are darul de a educa publicul deci de a spori si intensifica audienta. Din pãcate, profesorii poeti au ajuns la concluzia cã predarea poeziei este mai bãnoasã decât scrierea ei. Astfel involuntar societatea, prin institutiile sale, a schimbat identitatea socialã si economicã a poetului într-una de educator si acum suferã din cauza lipsei vitalitãtii si imaginatiei pe care poetii i-o aduceau zilnic culturii sale publice. Poetii profesori nu s-au angrenat în critica literarã, asa cum se preconiza, cãci exigentele supravietuirii într-o carierã universitarã a sters aceastã preocupare din lista lor de prioritãti, ei devenind simplu, excelenti specialisti în educatie.

Subventiile publice si particulare au produs o clasã profesionalã pentru receptarea noii poezii, formate din "legiuni" de profesori, studenti, postuniversitari, editori si admiratori, activând în universitãti. Ei au devenit publicul poeziei contemporane. Adesea audienta festivalurilor de poezie este compusã doar din poeti, asa-zisi poeti si prieteni de-ai autorilor. Unde este publicul larg si divers de altãdatã?
Inainte poetii îsi câstigau din greu existenta. Multi munceau în diverse câmpuri de activitate ale societãtii (T.S.Eliot la bancã, Wallace Stevens jurist, William Carlos Williams pediatru, Robinson Jeffers si Robert Frost în mediu rural) sau erau redactori, cronicari si recenzenti (Archibald MacLeish, Randall Jarrel, Robert Hayden), dacã nu preferau stilul aventuros al boemei flãmânde (Ezra Pound, E.E. Cummings, Marianne Moore).

In anii antebelici cãrtile de poezie nu atingeau un numãr mai mare de o sutã de titluri pe an dar ele erau meticulos recenzate în numeroase reviste si cotidiene, ca adevãrate evenimente culturale. Ca urmare volumul "Un domeniu mai îndepãrtat" (A Further Range) al lui Robert Frost s-a vândut, drept Cartea Lunii, în 50.000 exemplare în 1936. Astãzi, observã Dana Gioia, desi apar o mie de titluri anual, majoritatea editorilor publicã în special pe poetii care predau cursuri de "scris creativ", cãci studentii lor sunt principalii cumpãrãtori ai antologiilor.

Pânã cu vreo 30 ani în urmã, poezia apãrea în reviste cu public nespecialist, fiecare revistã alegându-si poeziile conform gustului audientei sale, diversitatea mare a profilelor revistelor construind un teren solid pentru o variatã si bogatã creatie poeticã. Acum doar câteva publicatii de interes general, ca "New Republic" si "New Yorker" publicã poezie în fiecare numãr si doar una, "Nation", publicã recenzii de poezie. Cotidienele nu mai publicã nimic.
Recenzentii de acum 50 ani erau loiali publicului pe care îl serveau si nu poetilor sau editorilor, stilul lor era accesibil, fãrã jargonul de specialitate si incomprehensibilul eruditiei. Ei conectau mereu tendintele contemporane ale poeziei la tendintele sociale, politice si artistice ale epocii. Ei au reusit astfel sã defineascã principiile noii poezii, sã gãseascã cele mai potrivite metode de analizã pentru poeziile dificile si sã promoveze generatia remarcabilã a poetilor de mijloc de secol (Lowell, Roethke, Bishop etc). Ei erau nu numai critici dar si vizionari, adresându-se nu numai publicului larg si mai putin avizat dar si creând un public de elevatã receptivitate dintre pãturile intelectuale.
Lipsa acutã a recenziilor de poezie în reviste de mare circulatie a fãcut ca auditoriul, care altãdatã îi asculta cu entuziasm pe Frost, Eliot si Cummings, sã disparã complet. Astãzi doar 2% din populatia SUA (cinci milioane) mai citeste poezie. Asa cum s-a mentionat au rãmas foarte putine reviste cu interes în poezie astãzi si acelea sunt, din pãcate, doar publicatii de strictã specialitate. Mai rãu însã, analizele se fac acum între confrati si colegi, singurul ton critic devenind laudativ si astfel, producând, dupã cum scrie Robert Bly în "Poezia americanã - sãlbãticie si domesticism" (American Poetry - Wildness and Domesticity), foarte însemnate distrugeri.
Dana Gioia crede cã acum calitatea nu mai constituie principalul criteriu de publicare ca în trecut când numerosi autori au supravietuit în antologii doar printr-o singurã poezie a lor (ca Edmund Waller si Edwin Markham). Autoexigenta existentã la vechii poeti care si-au întârziat debutul pentru o gândire maturã (Wallance Stevens a debutat în volum la 43 ani, Robert Frost la 39) a dispãrut, dupã Gioia, acum cantitatea contând ca o conditie de mentinere în cariera universitarã.

Acestea sunt necazurile de identitate ale individului poet si de structurã si amploare a publicului. Ele, în ultimã instantã, împiedicã participarea activã a poeziei la cultura plenarã a societãtii.
De fapt problema în esentã este mai veche. Procesul de înstrãinare ale poeziei care astãzi a ajuns asa de departe a început de fapt de prin anii treizeci. Dezbãtând problemele poeziei Edmund Wilson a publicat în 1934 controversatul sãu eseu "Este versul o tehnicã muribundã?" (Is Verse a Dying Technique?). El observa cã rolul social si teritoriul cultural al poeziei s-a micsorat încã din sec. XVIII, când versul ca vehicol principal al naratiunii (baladelor), satirei si dramei a fost înlocuit de prozã. Joseph Epstein în "Cine a ucis poezia" (Who Killed Poetry,1988) extindea concluzia pesimistã la ultimele decenii.

Dacã veridicitatea asertiunilor critice despre moartea poeziei fãcute de Epstein sunt mai greu de verificat, dat fiind lipsa de perspectivã asupra poetilor contemporani, privind înapoi se poate constata cã, în mod paradoxal, atunci când Wilson semnala insuccesul poeziei în 1934, poeti mari americani ca Robert Frost, Wallace Stevens, T.S.Eliot, Ezra Pound, E.E. Cummings, Robert Graves, W.H. Auden si altii scriseserã poemele lor cele mai frumoase.
In aceeasi familie de idei, în interviul acordat lui Gloria Glickstein Brame, inclus în cartea "La ce bun poezia?", Gioia mentioneazã cã poetii si-au pierdut participarea activã în societate prin renuntarea la epic, la baladesc. Longfellow, prin forta sa epicã, a fost, în conceptia lui Gioia, cel mai popular poet american care a trãit vreodatã. Modernismul poeziei în SUA a "valorificat comprimarea, intensitatea, stilul indirect si aluzia", genul literar popular de altãdatã fiind "lãsat în seama romancierilor conventionali si folosit în filme".


De fapt terenul nu este total pierdut cãci legea lui Gresham, dupã care o valutã slabã poate scoate din circulatie o valutã puternicã, se aplicã doar la jumãtate din poezia actualã americanã, comenteazã Gioia. O revenire la narativ a putut fi observatã în ultimele decenii si ea, împreunã cu noutãtile aduse de beatnici, feministi, confesionali, oponentii rãzboiului din Vietnam, poetii de culoare, noii formalisti, miscarea bãrbatilor, constituie un puternic reviriment pentru poezia americanã contemporanã. De asemenea multi poeti tineri au adus idei noi si diverse iar poetii emigranti (ca Czeslaw Milosz, Nina Cassian, Joseph Brodsky si Thom Gunn) au contribuit si ei substantial la îmbogãtirea si fortificarea poeziei americane, considerã Gioia.

Cum pot fi convinsi cititorii sceptici de azi cã poezia nu si-a pierdut importanta si valoarea? Se scrie încã poezie de bunã calitate în America dar ea se aflã blocatã într-o serie de conventii universitare ce si-au pierdut accesul la marile mase de cititori. Audienta este restrânsã si, ceea ce este mai periculos, este extrem de omogenã, lipsitã de diversitate, de fecunditate si adversitate a opiniilor.
Reînvigorarea interesului pentru poezie constituie o problemã de prim rang pe care comunitatea intelectualã trebuie sã o rezolve. Din douã motive: (1) importanta pãstrãrii fortei limbajului într-o societate liberã, la care poezia are principala contributie si (2) importanta pãstrãrii unei culturi unitare, variate si bogate, poezia fiind unul din domeniile pierdute, ca si jazzul, muzica simfonicã si teatrul. "O societate ai cãrei lideri intelectuali îsi pierd capacitatea de a modela, de a aprecia si de a întelege puterea limbajului va deveni sclava celor care continuã sã tinã seama de acest lucru, fie ei politicieni, predicatori, autori de anunturi publicitare ori prezentatori de stiri". As adãuga, la aceste vorbe ale lui Gioia, un exemplu de lider, extrem de vizibil zilnic: Bill Clinton, care în ciuda greselilor sale mari politice criticate de republicani, adoarme vigilenta si amãgeste opinia publicã datoritã mãiestriei lui extraordinare în ale elocventei, bine adaptate pentru publicul fiecãrui moment si loc.

Pentru a-si recãpãta un loc central în cultura americanã poezia trebuie sã se elibereze de mediul academic. "Un poet are nevoie si de inocentã nu numai de cunoastere, de emotie nu numai de inteligentã, de vulnerabilitate nu numai de severitate". "Cultura nu este o institutie ci un ecosistem alcãtuit dintr-o multime de elemente independente dar interconectate", ceea ce în literaturã înseamnã scriitori, profesori, critici, editori, publicisti, bibliotecari, librari, cititori. Gioia sugereazã urmãtoarele mãsuri: (1) recitãri de poezie în public, în care poetii declamã si din lirica altor confrati; (2) îmbinarea recitalului de poezie cu alte arte, în special muzica; (3) contributii ale poetilor cu articole de criticã a poeziei în publicatii destinate intelectualitãtii largi si nespecialiste; (4) promovarea antologiilor critice, cu exigente mari în selectivitate; (5) incitarea publicului larg la memorarea, recitarea si interpretarea poeziilor, începând cu copiii de scoalã; (6) folosirea valentelor poeziei ca artã auditivã în emisiunile radio prin frecvente programe scurte în cele peste o sutã de posturi radio din colegii dar si în cele adresându-se publicului larg, cu intercalarea de muzicã clasicã sau jazz sau de discutii culturale. Ceea ce, de fapt, era procedura la noi în anii ‘60-’70 când un public larg cultiva poezia, cenaclurile de poezie erau numeroase, poetii constituiau importante figuri culturale iar cãrtile de poezie dispãreau cu repeziciune din librãrii.