„Timp absent“ între patru cardinale volume de poeme
5/5 (2 voturi)
adaugă un comentariu
În ciuda „spaţializării“ filigranat-parnasiene, ori expresioniste a textelor, Crişu Dascălu (născut la 11 florar 1941, în localitatea Balinţ, din judeţul Timiş, absolvent / licenţiat, în anul 1965, al Facultăţii de Filologie – Universitatea din Timişoara, iar din 1979, în urma susţinerii tezei Limbajul poetic românesc.
O analiză din perspectiva textualizării, acordându-i-se titlul de doctor în filologie) aparţine generaţiei
resurecţional-moderniste şi a paradoxismului apărută / afirmată ca reacţie antistalinist-culturală, ca reacţie antiproletkultistă, începând vertiginos din orizontul anului 1965, an al marii „explozii lirice“, şi dominând cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, în acest sens drept mărturie stând chiar originalul său teritoriu / relief poetic marcat până în prezent de patru volume „cardinale“ : Mânie şi marmură (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968), Încercare asupra bucuriei (Timişoara, Editura Facla, 1978), Cicatricele bucuriei (Timişoara, Editura Helicon, 1995), Timpul absent (Timişoara, Editura Brumar, 2006).
Dacă „mânia şi marmura“ trimit la spaţialitate, la spaţiu ca dimensiune fundamentală a existenţei,
dacă „bucuriile“ din cele două volume „de mijloc“ vizează „trăirile“ / „viaţa“ ens-ului fotonic-neuronal-
uman, cel de-al patrulea „jalon“ din liricul teritoriu al lui Crişu Dacălu, „al patrulea punct cardinal“,
vizează „absenţa“ dimensiunii fundamentale a existeţei, timpul / temporalitatea. În aşternerea văii literelor noastre, în aşternerea textului nostru, încercăm nu numai bucuria, ci şi radiografierea de mare fidelitate a bucuriei de timp absent, ori de „absenţă a timpului“, nu înainte de a observa faptul că recentul volum al lui Crişu Dascălu, Timpul absent (2006) beneficiază de o excelentă ţinută tipografică, graţie şi hârtiei „înfotonate“, graţie şi inspiratelor, polivalent-simbolicelor ilustraţii „împeniţate“ în tuş, semnate de Doru Tulcan.
În „deschiderea“ volumului, se află un pastel al unei renascentiste psiho-spaţializări, unde
„vidarea“, „absenţa“ temporalităţii sugerează eternizarea sacralizată de Paşti, în prezenteificarea creştină a simbolicului «coş cu ouă roşii / în iarba somnolentă de pe marginea / drumului», „alăturându-şi“ ochii odihnindu-se ai bătrânei «ţărănci în negru», poate, „neatins“ «noroi îngheţat, / în care pândesc urmele roţilor» migratoare, căci «nimeni nu a trecut pe aici», tărâmu-i virginal, edenic, pe când vântul «se cuibăreşte alene, în măceşii uimiţi» (desigur, „în uimirea“ tabloului cu bătrână şi coş cu ouă roşii, văzută şi „altfel“, ca «tinereţe îndepărtată, albind / lângă memoria cu braţele întinse...»). Zalmoxianizarea naturii iveşte în ultimul „cadru“ al pastelului cerebralizat, „înalta zare“ cu «munţi indiferenţi, / în care drumul bate ca într-o toacă» şi de unde înserarea cade «printre culmi, / acoperind cu aripile ei râul» (April).
În complementaritate, secundul pastel cu natură cerebralizată „triadic“, expresionist-paradoxist,
„fixează“ în ramă eroul liric – aidoma unui Demiurg – dominând vultureşte arealu-i cu minipiramide
(„stoguri“), cu maxipiramide („munţi“) şi cu un vânt «scrijelind» amurgul de purpură : «Subt mine, /
Păşunea rotundă îşi înalţă / Bisericile / Înmuguritelor stoguri / De fân. // Dinspre munţi, / Galbene păsări fraternizează / Cu desişul pădurilor / Bănuite-n prelungile / Văi. // Doar vântul / Adie / Prin marea
tăcere...» (Singurătate avidă).
„Sfânta treime“ a lirismului – Spaţialitatea Dinamică – Eul / Eroul Liric (adeseori în ipostază
demiurgică) – Noul Chip al Realului – funcţionează şi în celelalte poeme ale lui Crişu Dascălu.
Spaţialitatea dinamică păstrează mai totdeauna limita tragic-existenţială, ori anticul operator al
„unităţii de loc“ în anunţarea unei vocabule, a unei sintagme-simbol arhaicizante („subt“, „vechi“,
„peşteră“, „copacul ceresc“, „dulăul ceţii“, „pădure“, „omida nopţii“, „săgeata“ etc.) : «Omizile
acoperişurilor / Se lasă devorate / În tăcere / De frunzişul satului / Înpotmolit în zare. // Legat / Ca de o
funie / De râu, / El alunecă halucinat / Prin clepsidra văii.» (Captivitate).
Există în această lirică şi Vechiul, chiar nebulos-paradoxist fiind, „născător de viaţă“, însă numai
peste „îngânduratele păduri“ : «Nori vechi / Nasc ploaia / Peste / Lemnoase păduri / Îngândurate...» (O
ploaie grăbită).
Universul / cosmosul de toate zilele este surprins de poetul Crişu Dascălu în „mutaţiile“
înregistrate la nivelul elementelor din fundamentele lumii / lumilor. Aerul, în starea-i dinamică devine
„vânt sticlos“, deviator sublim-sinestezic de cale, Pământul, reliefat ca deal şi raportat la „binom-
Androgin“ se neftineşte în stindard apolinic, cu „diurnizarea nocturnului“ în metamorfoze cromatic-
extreme, „negru“ / „noapte“ – „alb“ / „ziuă“ :
«Vântul sticlos / Mă întoarce din drum / Cu miros de mentă / Curgând pe picioare / Şi în glas de
albine. // Alb / Rămâne dealul / În urmă-ne, / Ca o batistă / Mişcată / În noapte.» (Cei ai vântului).
Binom-Androginul este atent şi la heracliteanul râu, panta rhei, în dinamica-i înceţoşată : «Şi râul
curge / Printre maluri de pământ, / Printre ţărmuri de ceaţă...// Şi păsări / Cu gâtul întins.» (Doar noi).
„Prăbuşirea“ eroului liric nu mai are sunet-de-plumb, ci-i mai apropiat de bronzul clopotelor, de
arama crengilor de stejar – axix mundi :
«Şi mă prăbuşesc / Subt stejarul cu crengi / De aramă...» (Ştergerea zâmbetului).
Esenţial este faptul că „neagra pădure“ nu mai are acoperiş pentru bufniţele prevestotoare de
thanatic : «Ea nu are acoperiş / Subt care / Să se adăpostească / Mari bufniţe / Privind / Spre nicăieri.»
(Casa pândarului).
Totuşi, Thanatos îşi trimite „omida“ de ens-frunză devoratoare în vreme ce „marile stele“ – a
naşterii, logosteaua, a stingerii etc. – din urmă ne prind:
«Omida nopţii / Se suie pe noi / Ca pe frunze / Întâmplătoare. // Dinspre stejari, / Mari stele / Ne
ajung...» (Îndoire).
Şi toate acestea, nu numai pentru că, Ea / Iubita, traversând Pădurea Roşie, „clocotitoarea pădure
a sângelui lumii“, este „strigată pe nume“ de „Roş-Colibria-lui-Eros, şi toate acestea, nu numai pentru că, El / Iubitul, în ultimă instanţă, eroul liric, prin Pădurea Galbenă, de pasărea galbenă-i „strigat pe nume“ (Pasărea Galbenă, în atotcuprinderea şi-aprinderea ei, geloasă fiind şi pe pădure, şi pe umanul ens, şi pe sacra pereche fiinţială, sau cuplul edenic, ideal, vectorizat în absolut, ori tangent Absolutului), ci şi pentru că „de amuţire-i“ cea de-a treia „haltă“ / „vamă“, a Pădurii Negre, unde Măiastra Neagră nu-i mai „strigă pe nume“, căci misia ei nu mai este în auz, căci misiunea ei „s-a mutat“ în văz, nerămânându-i în seamă altceva decât privirea „thanatică“ a binom-Androgin-ului drept în ochi, fără vreun soi de grai : «Prin pădurea / Galbenă, / Trece o pasăre / Galbenă / Şi mă strigă pe nume. // Prin pădurea / Roşie / Trece o pasăre / Roşie / Şi te strigă / Pe nume. // În pădurea / Neagră, / Stă o pasăre / Neagră / Şi se uită / La noi.» (Amuţire). Etc.
Eul (eroul) liric (sau mărcile acestuia), ori „eul pluralităţii / solidarităţii“, cu o impresionantă
acuitate a perceperii cosmicităţii, îşi anunţă cu multă discreţie o aură misteric-iniţiatică, uneori şi
(semi)demiurgică, mesianică : «Şi te urmez tăcut, / Prin visătorul haos.» (Reverenţe).
Ochii eroului liric din aceste poeme de mare forţă plasticizant-revelatoriu-paradoxistă se arată a fi
rotunjiţi de «ghindele verzi», sunt «dedaţi cu nimicul» (Ştergerea zâmbetului), lasă «în iarba cea neagră / O urmă prelungă...» (Cap descoperit), traversează, petrec «Prin păduri / Foşnitoare» până ce are loc
ireversibila „cădere în intimitate“, „pertuizarea“ dintre ens-vânat-vânător şi săgeată : „săgeata îi spune pe nume“, „săgeata i se topeşte în trup“, ea însăşi devine trup „sisificat“ spre pisc şi întru „crucificarea
acestuia în cer“, evident, în infinitul Dor-Pelasg > Valah-de-Cer (cu aripi confecţionate din şindrilă, nu
icaric, din penele păsărilor moarte în labirint) : «Trec / Prin păduri / Foşnitoare / Şi săgeata / Îmi spune /
Pe nume. // Trec / Prin păduri / Lunecătoare / Şi săgeata / Mi se topeşte / În trup. // Trec / Prin păduri /
Ocrotitoare – / O săgeată în formă / De trup, / Spre piscul / Crucificat / Pe cer.» (Săgetătoarea).
Pădurea „ocrotitoare“ – edenică, ori junglieră, dar în esenţa ei, virginală – scoate în calea eroului liric „jumătatea-i“ de după chirurgia androginic-zeiască, fiinţa / fiinţarea-i reîmplinindu-se, de data asta într-un „binom-Androgin“ ce nu-şi mai aşterne pat romantic-erotic sub înflorit-înmiresmatul tei / salcâm, axis mundi, nici nu se mai reazemă expresionist de trunchiul gorunului, fie el şi „din margine de codru“, din hiatul dintre Lumea-ne Neagră şi Albă; de data asta, „binom-Androginul“, oricum, cu puteri „zeieşti“ / „superzeieşti“, se reazemă de „carnea stejarului aprins în oră târzie“, în „luciditatea simţirii“, nu a „glasului epidermei“, ci a „vocii temporalităţii“, a cercurilor de vârstă, a cercurilor timpului traversând – binomul / cuplul – „ca un glas străin de auz“, ori de celelalte simţuri telurice : «Rezemaţi de carnea / Stejarului încă aprins / La oră târzie, / Simţim cum cercurile sale / Trec şi prin noi, / Ca un glas / Printr-un străin auz.» (Întâmpinare).
„Binom-Androginul“– spre deosebire de toate celelalte cupluri / perechi, fie ele şi zalmoxiene –
are capacitatea de „a asculta“ vocea elementelor din fundamentele lumii, Apa (în sinecdocă / metonimie:
Râul) şi Focul (rece-stelar), pe întregul registru / plan secant al celorlalte două, teluricul şi celestul, dar cu atenţie şi la dinamica-Thanatos pădureţ- / junglier-rătăcitoare, nu după săgeată, nici după cea a aporiei lui Zenon Eleatul, ci „fără traiectorie, pupilă, salt-metric etc.“ : «Ascultă cum râul / Se loveşte / De stele. // Ascultă / Cum cineva / Rătăceşte-n pădure / Căutându-ne, / Fără drum, / Fără ochi, / Fără paşi...» (Calde frunzişuri). Etc.
Câteva miniaturi – sau „japonezerii“ – lirice au şi acele înrăzăriri de autentice icoane pe sticlă înrămate discret în sacrul argint lunar : «Sunt ochii / Lupilor / Căzuţi / În blănuri. // Sunt stele / Aburind /
Din cerul vechi. / Frica e / Ce aprinde / Ruguri mici / Pe dealuri.» (În aşteptare).
Expresionistul munte-trup – invocat interbelic şi de eroul liric al lui Lucian Blaga – este „devorat“ în chipul paradoxismului, „în calma depărtare de sine“, în târâişul peşterilor de-amurg, în „inzvorul ultimei călătorii“ : «Încete păduri / Devoră muntele / Cu o calmă depărtare / De sine. // Peşteri
adânci / Ies târâş / În lumina apusului. // Dintre stâncile / Verzi, / Izvorul se-ndreaptă / Spre cea din urmă / Călătorie.» (Privelişte).
Motivul „rătăcirii“, adică al „trecerii“ / „petrecerii“ lumii, în ultimă instanţă, angajează lupta
„Binom-Androgin-ului“ printr-o altfel de ceaţă, „ceaţa verde a ierbii“ în strigarea „secatelor ţărmuri“, „în dezicerea norilor“, nu a Curcubeului biblic, de Ens-binom, în vreme ce tot ce-i floare cunoaşte
„dezvelirea-n vid“ :
«Rătăcitori / Prin ceaţa verde-a ierbii, / Ne strigă numele / Secate ţărmuri. // Doar norii / Se dezic
de noi, / Umplându-şi / Trupurile veştede / Cu păsări sure. // Brusc, / Floarea palidă / Se dezveleşte-n /
Vid.» (Pe un drumeag). Etc.
Astfel de „portative“ cu note-cristale, cu vocale-cristale, producătoare de catharsis, numai în
catedrala „cu patru turle cardinale“ a poeziei lui Crişu Dascălu îşi pot releva autentice înrăzăriri pentru
cele douăzeci şi patru de carate ale ens-ului, ale Fiinţei, ale Logosului.*
*Cronica «„Timp absent“ între patru cardinale volume de poeme» a fost publicată în câteva periodice
din acele anotimpuri ‒ «Anuarul de martie» (Timişoara, ISSN 1842-0974, nr. 2 / primăvară 2007, pp. 48-50),
«Cafeneaua literară» (Piteşti, ISSN 1583–5847, anul al IV-lea, nr. 6 / 48, iunie, 2007, p. 22), «Negru pe alb»
(Odobeşti, ISSN 1843–0118, anul I, nr. 3 / iunie, 2007, p. 43.), şi în ampla lucrare a lui Ion Pachia-
Tatomirescu, «Pagini de istorie literară valahă de mâine», vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-
614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 203 ‒ 211
O analiză din perspectiva textualizării, acordându-i-se titlul de doctor în filologie) aparţine generaţiei
resurecţional-moderniste şi a paradoxismului apărută / afirmată ca reacţie antistalinist-culturală, ca reacţie antiproletkultistă, începând vertiginos din orizontul anului 1965, an al marii „explozii lirice“, şi dominând cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea, în acest sens drept mărturie stând chiar originalul său teritoriu / relief poetic marcat până în prezent de patru volume „cardinale“ : Mânie şi marmură (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968), Încercare asupra bucuriei (Timişoara, Editura Facla, 1978), Cicatricele bucuriei (Timişoara, Editura Helicon, 1995), Timpul absent (Timişoara, Editura Brumar, 2006).
Dacă „mânia şi marmura“ trimit la spaţialitate, la spaţiu ca dimensiune fundamentală a existenţei,
dacă „bucuriile“ din cele două volume „de mijloc“ vizează „trăirile“ / „viaţa“ ens-ului fotonic-neuronal-
uman, cel de-al patrulea „jalon“ din liricul teritoriu al lui Crişu Dacălu, „al patrulea punct cardinal“,
vizează „absenţa“ dimensiunii fundamentale a existeţei, timpul / temporalitatea. În aşternerea văii literelor noastre, în aşternerea textului nostru, încercăm nu numai bucuria, ci şi radiografierea de mare fidelitate a bucuriei de timp absent, ori de „absenţă a timpului“, nu înainte de a observa faptul că recentul volum al lui Crişu Dascălu, Timpul absent (2006) beneficiază de o excelentă ţinută tipografică, graţie şi hârtiei „înfotonate“, graţie şi inspiratelor, polivalent-simbolicelor ilustraţii „împeniţate“ în tuş, semnate de Doru Tulcan.
În „deschiderea“ volumului, se află un pastel al unei renascentiste psiho-spaţializări, unde
„vidarea“, „absenţa“ temporalităţii sugerează eternizarea sacralizată de Paşti, în prezenteificarea creştină a simbolicului «coş cu ouă roşii / în iarba somnolentă de pe marginea / drumului», „alăturându-şi“ ochii odihnindu-se ai bătrânei «ţărănci în negru», poate, „neatins“ «noroi îngheţat, / în care pândesc urmele roţilor» migratoare, căci «nimeni nu a trecut pe aici», tărâmu-i virginal, edenic, pe când vântul «se cuibăreşte alene, în măceşii uimiţi» (desigur, „în uimirea“ tabloului cu bătrână şi coş cu ouă roşii, văzută şi „altfel“, ca «tinereţe îndepărtată, albind / lângă memoria cu braţele întinse...»). Zalmoxianizarea naturii iveşte în ultimul „cadru“ al pastelului cerebralizat, „înalta zare“ cu «munţi indiferenţi, / în care drumul bate ca într-o toacă» şi de unde înserarea cade «printre culmi, / acoperind cu aripile ei râul» (April).
În complementaritate, secundul pastel cu natură cerebralizată „triadic“, expresionist-paradoxist,
„fixează“ în ramă eroul liric – aidoma unui Demiurg – dominând vultureşte arealu-i cu minipiramide
(„stoguri“), cu maxipiramide („munţi“) şi cu un vânt «scrijelind» amurgul de purpură : «Subt mine, /
Păşunea rotundă îşi înalţă / Bisericile / Înmuguritelor stoguri / De fân. // Dinspre munţi, / Galbene păsări fraternizează / Cu desişul pădurilor / Bănuite-n prelungile / Văi. // Doar vântul / Adie / Prin marea
tăcere...» (Singurătate avidă).
„Sfânta treime“ a lirismului – Spaţialitatea Dinamică – Eul / Eroul Liric (adeseori în ipostază
demiurgică) – Noul Chip al Realului – funcţionează şi în celelalte poeme ale lui Crişu Dascălu.
Spaţialitatea dinamică păstrează mai totdeauna limita tragic-existenţială, ori anticul operator al
„unităţii de loc“ în anunţarea unei vocabule, a unei sintagme-simbol arhaicizante („subt“, „vechi“,
„peşteră“, „copacul ceresc“, „dulăul ceţii“, „pădure“, „omida nopţii“, „săgeata“ etc.) : «Omizile
acoperişurilor / Se lasă devorate / În tăcere / De frunzişul satului / Înpotmolit în zare. // Legat / Ca de o
funie / De râu, / El alunecă halucinat / Prin clepsidra văii.» (Captivitate).
Există în această lirică şi Vechiul, chiar nebulos-paradoxist fiind, „născător de viaţă“, însă numai
peste „îngânduratele păduri“ : «Nori vechi / Nasc ploaia / Peste / Lemnoase păduri / Îngândurate...» (O
ploaie grăbită).
Universul / cosmosul de toate zilele este surprins de poetul Crişu Dascălu în „mutaţiile“
înregistrate la nivelul elementelor din fundamentele lumii / lumilor. Aerul, în starea-i dinamică devine
„vânt sticlos“, deviator sublim-sinestezic de cale, Pământul, reliefat ca deal şi raportat la „binom-
Androgin“ se neftineşte în stindard apolinic, cu „diurnizarea nocturnului“ în metamorfoze cromatic-
extreme, „negru“ / „noapte“ – „alb“ / „ziuă“ :
«Vântul sticlos / Mă întoarce din drum / Cu miros de mentă / Curgând pe picioare / Şi în glas de
albine. // Alb / Rămâne dealul / În urmă-ne, / Ca o batistă / Mişcată / În noapte.» (Cei ai vântului).
Binom-Androginul este atent şi la heracliteanul râu, panta rhei, în dinamica-i înceţoşată : «Şi râul
curge / Printre maluri de pământ, / Printre ţărmuri de ceaţă...// Şi păsări / Cu gâtul întins.» (Doar noi).
„Prăbuşirea“ eroului liric nu mai are sunet-de-plumb, ci-i mai apropiat de bronzul clopotelor, de
arama crengilor de stejar – axix mundi :
«Şi mă prăbuşesc / Subt stejarul cu crengi / De aramă...» (Ştergerea zâmbetului).
Esenţial este faptul că „neagra pădure“ nu mai are acoperiş pentru bufniţele prevestotoare de
thanatic : «Ea nu are acoperiş / Subt care / Să se adăpostească / Mari bufniţe / Privind / Spre nicăieri.»
(Casa pândarului).
Totuşi, Thanatos îşi trimite „omida“ de ens-frunză devoratoare în vreme ce „marile stele“ – a
naşterii, logosteaua, a stingerii etc. – din urmă ne prind:
«Omida nopţii / Se suie pe noi / Ca pe frunze / Întâmplătoare. // Dinspre stejari, / Mari stele / Ne
ajung...» (Îndoire).
Şi toate acestea, nu numai pentru că, Ea / Iubita, traversând Pădurea Roşie, „clocotitoarea pădure
a sângelui lumii“, este „strigată pe nume“ de „Roş-Colibria-lui-Eros, şi toate acestea, nu numai pentru că, El / Iubitul, în ultimă instanţă, eroul liric, prin Pădurea Galbenă, de pasărea galbenă-i „strigat pe nume“ (Pasărea Galbenă, în atotcuprinderea şi-aprinderea ei, geloasă fiind şi pe pădure, şi pe umanul ens, şi pe sacra pereche fiinţială, sau cuplul edenic, ideal, vectorizat în absolut, ori tangent Absolutului), ci şi pentru că „de amuţire-i“ cea de-a treia „haltă“ / „vamă“, a Pădurii Negre, unde Măiastra Neagră nu-i mai „strigă pe nume“, căci misia ei nu mai este în auz, căci misiunea ei „s-a mutat“ în văz, nerămânându-i în seamă altceva decât privirea „thanatică“ a binom-Androgin-ului drept în ochi, fără vreun soi de grai : «Prin pădurea / Galbenă, / Trece o pasăre / Galbenă / Şi mă strigă pe nume. // Prin pădurea / Roşie / Trece o pasăre / Roşie / Şi te strigă / Pe nume. // În pădurea / Neagră, / Stă o pasăre / Neagră / Şi se uită / La noi.» (Amuţire). Etc.
Eul (eroul) liric (sau mărcile acestuia), ori „eul pluralităţii / solidarităţii“, cu o impresionantă
acuitate a perceperii cosmicităţii, îşi anunţă cu multă discreţie o aură misteric-iniţiatică, uneori şi
(semi)demiurgică, mesianică : «Şi te urmez tăcut, / Prin visătorul haos.» (Reverenţe).
Ochii eroului liric din aceste poeme de mare forţă plasticizant-revelatoriu-paradoxistă se arată a fi
rotunjiţi de «ghindele verzi», sunt «dedaţi cu nimicul» (Ştergerea zâmbetului), lasă «în iarba cea neagră / O urmă prelungă...» (Cap descoperit), traversează, petrec «Prin păduri / Foşnitoare» până ce are loc
ireversibila „cădere în intimitate“, „pertuizarea“ dintre ens-vânat-vânător şi săgeată : „săgeata îi spune pe nume“, „săgeata i se topeşte în trup“, ea însăşi devine trup „sisificat“ spre pisc şi întru „crucificarea
acestuia în cer“, evident, în infinitul Dor-Pelasg > Valah-de-Cer (cu aripi confecţionate din şindrilă, nu
icaric, din penele păsărilor moarte în labirint) : «Trec / Prin păduri / Foşnitoare / Şi săgeata / Îmi spune /
Pe nume. // Trec / Prin păduri / Lunecătoare / Şi săgeata / Mi se topeşte / În trup. // Trec / Prin păduri /
Ocrotitoare – / O săgeată în formă / De trup, / Spre piscul / Crucificat / Pe cer.» (Săgetătoarea).
Pădurea „ocrotitoare“ – edenică, ori junglieră, dar în esenţa ei, virginală – scoate în calea eroului liric „jumătatea-i“ de după chirurgia androginic-zeiască, fiinţa / fiinţarea-i reîmplinindu-se, de data asta într-un „binom-Androgin“ ce nu-şi mai aşterne pat romantic-erotic sub înflorit-înmiresmatul tei / salcâm, axis mundi, nici nu se mai reazemă expresionist de trunchiul gorunului, fie el şi „din margine de codru“, din hiatul dintre Lumea-ne Neagră şi Albă; de data asta, „binom-Androginul“, oricum, cu puteri „zeieşti“ / „superzeieşti“, se reazemă de „carnea stejarului aprins în oră târzie“, în „luciditatea simţirii“, nu a „glasului epidermei“, ci a „vocii temporalităţii“, a cercurilor de vârstă, a cercurilor timpului traversând – binomul / cuplul – „ca un glas străin de auz“, ori de celelalte simţuri telurice : «Rezemaţi de carnea / Stejarului încă aprins / La oră târzie, / Simţim cum cercurile sale / Trec şi prin noi, / Ca un glas / Printr-un străin auz.» (Întâmpinare).
„Binom-Androginul“– spre deosebire de toate celelalte cupluri / perechi, fie ele şi zalmoxiene –
are capacitatea de „a asculta“ vocea elementelor din fundamentele lumii, Apa (în sinecdocă / metonimie:
Râul) şi Focul (rece-stelar), pe întregul registru / plan secant al celorlalte două, teluricul şi celestul, dar cu atenţie şi la dinamica-Thanatos pădureţ- / junglier-rătăcitoare, nu după săgeată, nici după cea a aporiei lui Zenon Eleatul, ci „fără traiectorie, pupilă, salt-metric etc.“ : «Ascultă cum râul / Se loveşte / De stele. // Ascultă / Cum cineva / Rătăceşte-n pădure / Căutându-ne, / Fără drum, / Fără ochi, / Fără paşi...» (Calde frunzişuri). Etc.
Câteva miniaturi – sau „japonezerii“ – lirice au şi acele înrăzăriri de autentice icoane pe sticlă înrămate discret în sacrul argint lunar : «Sunt ochii / Lupilor / Căzuţi / În blănuri. // Sunt stele / Aburind /
Din cerul vechi. / Frica e / Ce aprinde / Ruguri mici / Pe dealuri.» (În aşteptare).
Expresionistul munte-trup – invocat interbelic şi de eroul liric al lui Lucian Blaga – este „devorat“ în chipul paradoxismului, „în calma depărtare de sine“, în târâişul peşterilor de-amurg, în „inzvorul ultimei călătorii“ : «Încete păduri / Devoră muntele / Cu o calmă depărtare / De sine. // Peşteri
adânci / Ies târâş / În lumina apusului. // Dintre stâncile / Verzi, / Izvorul se-ndreaptă / Spre cea din urmă / Călătorie.» (Privelişte).
Motivul „rătăcirii“, adică al „trecerii“ / „petrecerii“ lumii, în ultimă instanţă, angajează lupta
„Binom-Androgin-ului“ printr-o altfel de ceaţă, „ceaţa verde a ierbii“ în strigarea „secatelor ţărmuri“, „în dezicerea norilor“, nu a Curcubeului biblic, de Ens-binom, în vreme ce tot ce-i floare cunoaşte
„dezvelirea-n vid“ :
«Rătăcitori / Prin ceaţa verde-a ierbii, / Ne strigă numele / Secate ţărmuri. // Doar norii / Se dezic
de noi, / Umplându-şi / Trupurile veştede / Cu păsări sure. // Brusc, / Floarea palidă / Se dezveleşte-n /
Vid.» (Pe un drumeag). Etc.
Astfel de „portative“ cu note-cristale, cu vocale-cristale, producătoare de catharsis, numai în
catedrala „cu patru turle cardinale“ a poeziei lui Crişu Dascălu îşi pot releva autentice înrăzăriri pentru
cele douăzeci şi patru de carate ale ens-ului, ale Fiinţei, ale Logosului.*
*Cronica «„Timp absent“ între patru cardinale volume de poeme» a fost publicată în câteva periodice
din acele anotimpuri ‒ «Anuarul de martie» (Timişoara, ISSN 1842-0974, nr. 2 / primăvară 2007, pp. 48-50),
«Cafeneaua literară» (Piteşti, ISSN 1583–5847, anul al IV-lea, nr. 6 / 48, iunie, 2007, p. 22), «Negru pe alb»
(Odobeşti, ISSN 1843–0118, anul I, nr. 3 / iunie, 2007, p. 43.), şi în ampla lucrare a lui Ion Pachia-
Tatomirescu, «Pagini de istorie literară valahă de mâine», vol I, Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-
614-091-1 / ISBN 978-606-614-114-7), 2014, pp. 203 ‒ 211
Autor: Ion Pachia-Tatomirescu
