Mihai Beniuc a fost fiul lui Athanasie Beniuc și al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară din Arad între 1921-1927, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licențiat în psihologie, filozofie și sociologie al Universității din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, este conferențiar la Facultatea de Psihologie din Cluj(ca specialist în psihologia animalelor) și autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Orașul pierdut, 1943), privite de public și de critica literară cu înțelegerea și simpatia cu care este privită arta naivă.
Cariera după 1946
Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul intitulat Un om așteaptă răsăritul, și pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în țară și se stabilește la București.
Publică în medie câte o carte pe an; își reeditează unele lucrări; altele îi sunt traduse în străinătate.
În 1965 este înlăturat din funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din București.
Moare la 24 iunie 1988 și este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din București.
Opera
Volume de versuri (selectiv)
Cântece de pierzanie, 1938
Cântece noi, 1943
Orașul pierdut, 1943
Un om așteaptă răsăritul, 1946
Mărul de lângă drum, 1954
Steaguri, 1951
Cântec pentru tovarășul Gheorghiu Dej,1951
Partidul m-a învățat, 1954
Trăinicie, 1956
Azimă, 1956
Inima bătrînului Vezuv, 1957
Cu un ceas mai devreme, 1959
Romane Pe muche de cuțit,1959
Dispariția unui om de rând,1963
Explozie înăbușită,1971