Adagio autumnal

Adagio autumnal

Am incercat,
De atatea ori sa uit menirea,
Pentru care Cerul,
S-a impreunat cu Pamantul,
Nascand ochii tristi,
De inceput de privire,
Ai Ferestrei,
Dintre noi,
Ce stau incetosati si tacuti,
De Frigul cuvintelor care-i cearta,
Fiindu-le dor de Orizontul simtirilor,
Pierdut intre frunze ruginite,
Amante trecatoare ale acestui etern atlet,
Ce alearga sfidand tacerea,
Ochilor ingandurati ai Ferestrei,
Ce vor sa fie stersi,
De lacrima iubirii tale,
Care se prelinge nepasatoare si glaciala,
Pe amintirea inimii mele,
Incetosand si mai tare,
Ochii Ferestrei,
Prin care vrem sa ne vedem,
Tacerile privirilor sufletelor noastre,
Cum se adancesc,
In acelasi infinit al Iubirii din noi,
Þinandu-se de mana,
Spre a nu se lovi de Pierderea,
Care ii asteapta haina,
La margine de Strigat,
Unde Frunzele,
Ce furau in continuare,
Saruturile Orizontului,
Se desfata in voie,
Uitand de rugina Mortii,
Ce va razbuna,
Ochii tristi ai Ferestrei dintre noi,
Unindu-ne pe vecie,
Sub mantia luminoasa a gandurilor sale,
Þinandu-ne ascunsi,
La sanul Eternitatii,
Acolo unde,
Nu mai e durere si nici suspin,
Cum afirmau preotii,
Trecerii acestei Lumi,
Infricosati de tarana aruncata,
De groparii gandurilor,
Peste sicriul Fericirii,
Care in caderea ei,
Face un zgomot asemanator,
Cu cel al Tacerii din noi,
Atunci cand o privim,
Prin ochii incetosati,
De stelutele de gheata,
Ai Ferestrei sufletelor noastre.

“Poezie de Sorin Cerin”