sunt eu cel rămas să trăiască,
murindu-şi amintirea,
propriei vieţi,
Sunt aripa comorii lumii,
care şi-a imaginat că poate exista,
în noroiul deşertăciunii unei dimineţi.
Petale din mine se răsfrâng sfioase,
spre zările neputinţei de a-şi muri,
propriul suflet,
Ingenue amintiri se surpă peste noi,
întro toamnă a gerului care vrea să moară,
în abisul ochilor tăi.
“Poezie de Sorin Cerin”