Destinul se naste uneori din vise

Diverse de Dida Diana Cioponea, 24 aug 2013

Destinul se naste uneori din vise

Mi-e gura seacă de izvor

Mi-e gura seacă de izvor... Izvor lăsat în urmă, împletit cu doruri și rădăcini de viață. Ne simțim uneori neputincioși în fața destinului.
Se spune că destinul ne este scris pe frunte...cred că e adevărat și mai cred și că visele sunt adesea avertismente timpurii ale destinului,
ca să știi mai târziu cum să alegi cărarea. Ați trăit vreodată sentimentul de deja-vu' ?
Eu, da! Și nu odată, de mai multe ori! Ați avut vreodată coșmare,
care v-au trezit în miez de noapte plângând și tremurând, ca mai apoi, într-un anumit moment al vieții să vă regăsiți real în mijlocul aceluiaș coșmar? Eu, da! Nu am talent de clarvăzătoare, dar am avut asemenea trăiri.
Așa se întâmplă și atunci când ți-e dor...visezi ceea ce-ți dorești, sperând în împlinire.
Poate că Dumnezeu ne arată calea în vise, însă uneori nu știm să le citim. Va dau uun exemplu:
Am visat într-o noapte că traversam o poiană, pentru a merge la părinții mei în vizită.
Locuiau într-un sat pe vârful unui deal și traversând poiana,
am văzut o casă pe care eu mi-o doream din anii adolescenței.
(visam o casă a mea și pretențiile nu erau așa mari...
văzusem în revista "Femeia" de atunci, o casă cu o verandă mare și două balcoane mici...o casă, ca o emblemă. În poză era ținută în palmă ca și cum ar fi lăsat să se înțeleagă că doar de noi depinde să avem o casă - și nu era greu de realizat) O priveam cu admirație, iar într-o noapte am visat-o iar suflet am simțit o lumina ce mă ridica iar alături de mine, o măicuță ce mi-a spus:
"Ai grijă de casă asta, pentru că e un lăcaș sfânt! "
Eu, i-am zis:
"Cum să fie lăcaș , dacă e casa mea, construită de curând? "
...și privind spre casă, am văzut surprinsă, că pe acoperiș, era
o cruce mare cum au bisericile noastre .
Bine înțeles că am întrebat cum de casa mea are cruce?
Măicuța, fără să stea prea mult pe gânduri, mi-a zis:
" Cum să nu aibă, din moment ce aici a fost un schit de maici?
Ai grijă însă, fata mea! Viața, te va depărta de ea, dar să nu uiți, că ai datoria să o îngrijești, pentru că tot aici îți vei face mormântul, atunci când Domnul te va chema.

Uite, vezi nucul acela? La rădăcina lui va sta duhul mamei tale,
pe care trebuie să-l hrănești cu dor și să-l uzi cu lacrimi,
până în ziua când un înger ți se va arăta în vis și-ți va spune
că ușa casei tale este descuiată." Am amuțit, privind mirată către cruce și mai apoi m-am trezit.
Au trecut mulți ani de-atunci și după un eșec în căsătorie,
am încercat să-mi împlinesc visele, idealurile după care tânjam.
Unul era, construcția casei identice cu cea din revistă.
Tatăl meu a ales terenul fără să mă întrebe în prealabil.
A negociat cu Primăria și am cumpărat terenul. Era exact în poiana unde visasem casa. Am pus asta pe seama întâmplării
și n-am dat atenție prea mare.

Am construit casa și cum mie mi-ar fi plăcut să am umbră,
mama mea a îngropat nuci de jur împrejurul gardului ce împrejmuia casa, fără să-mi spună. La o discuție, îi povestisem că mi-aș dori o casă în poiana respectivă, împrejmuită de nuci. Zisese că dacă dumnezeu vrea, mi se va îndeplini dorință și va sădi ea nucii că să-mi aduc aminte de ea și să știu că sufletul ei e pus în rădăcina acelor copaci. N-am aprobat asta, pentru că din vorbele batranilor, știam că atunci când trunchiul nucului va ajunge la grosimea gâtului celui căruia l-a sădit, acea persoană va muri...și cum eu nu concepeam asta, a sădit nucile pe ascuns.
Au răsărit târziu, erau foarte mici când mama mea a plecat acolo unde cântă îngerii.

Atunci, tatăl meu a sădit un brad. Am un băiat și voia să lase bradul să crească pentru atunci când va face nuntă. Zicea, că poate el nu va mai trăi, însă bradul va fi ca o prezență a sa la nunta nepotului lui.

Stând odată de vorbă cu preotul satului-un om bătrân și înțelept -
am aflat că pe locul unde era poiana cu sute de ani în urmă,
fusese un schit de maici, fapt dovedit istoric și de la care provenea și numele satului - Schitu-deal. Atunci, mi-am dat seamă că nimic nu este întâmplător și că destinul fiecăruia este scris, că visele se împlinesc atunci când îți dorești cu toată ființa un lucru. Curând după asta, am visat pe mama mea, că mă ținea în brațe și mă mângâia pe păr și-mi spunea să am grijă de casă și nuci și să-i trimit și ei din când în când. Era întuneric și nu o vedeam bine; voiam să mă apropii și să o întreb de ce a plecat când eu aveam mai mare nevoie de ea dar mă tot împingea mereu spre o lumina și s-a depărta. M-am trezit plângând de dor și am scris un poem închinat ei, numit:


SĂ-MI SPUI UN ADEVĂR!

Am viasat că mă ţineai în brate,
cum numai tu ştiai s-o faci;
Îmi croiai rochii şi îmi făceai moaţe...
acum când plâng, tu nu mă mai împaci.

Erai aşa frumoasă-n cer...divină!
Mă mângâiai încet pe păr
şi mă-mpingeai către lumină,
când eu ceream să-mi spui un adevăr.

De ce te-ai dus să plângi sărmană,
în raiul de unde nimeni nu mai vine?
de ce te-ai dus, iubită mamă?
Tu ştii ce greu îmi este fără tine?

Ma culc mereu gândind la tine
şi-ţi aprind mamă, lumanare,
ştiind că ai plecat...sunt fără tine;
tu ştii mamă, cât sufletul mă doare?

Mă rog mereu să vii să-ţi vezi nepoţii;
că sunt frumoşi...cât au crescut...
să ne bucurăm mămica mea cu toţii,
de nepoţelul meu, ce nu l-ai cunoscut.

Am tot trimis scrisori în ruga mea,
către divinatea care te păstrează...
dar nu m-a auzit şi inima mi-e grea;
cu picături de sânge-mi lăcrimează.

Mereu tu ţi-ai dorit să fiu eu fericită
şi-acuma când pot spune:
- mamă, sunt;
spune-mi un adevăr, mămica mea iubită!
De ce nu vrei, să vii iar pe pământ?

Au trecut câțiva ani...m-am depărtat de casă, așa cum îmi spusese măicuța din vis...Destinul m-a dus în Spania însă de câte ori mă întorc, simt o încărcătură emoțională ca atunci când sunt în biserică. E poate, duhul mamei mele, care se hrănește cu dor și lacrimi, pentru că plâng de fiecare dată când mă gândesc la România, la casa mea lăsată acolo, pustie și tăcută, ca o biserică fără enoriași.
Mă visez la umbra nucului, răsărit în fața casei, într-un balansoar.
Era o dorință a mea ce-o împărtășisem mamei.
Mi-e dor ! mi-e dor de verde...de poiana ce-mi înconjoară casa,
de cântecul greierilor ce se aud noaptea, de un izvor ce curge prin
spatele grădinii mele! Mi-e dor! Mi-e dor atât de tare, că îmi doresc să-mi crească aripi!
Mi-e rădăcina adânc înfiptă, ca rădăcina unui nuc...
N-am mâncat nici măcar o nucă (am fost de fiecare dată primăvara când nucile nu mai erau, le culeg trecătorii ) și nici umbra n-am simțit-o.
Nucii acum sunt mari însă dorul și setea, sunt copleșitoare!
M-aș întoarce azi, însă inima mea e împărțită în două...am aici, copiii
și un nepoțel care are nevoie de mine să crească mare. Ei nu vor să se mai întoarcă...Cealaltă jumătate, (de inimă) e îngropată la rădăcina nucului, aproape de mormântul părinților mei.
Încă nu mă pot întoarce, dar într-o zi, chiar de-ar fi să plângă pământul pe mine, vreau să aud izvorul de la rădăcina nucului sub care mă voi odihni, să-mi potolesc setea de verde și de lacrima pamantui.
Am aici, 9 ani, însă nici până acum n-am reușit să găsesc o apă dulce
ca cea din izvoarele noastre. Beau apă foarte puțină din acest motiv:
Nu-mi place și nici nu vreau să-mi placă! Sufletul meu iubește un singur loc! Locul unde mi-am petrecut copilăria și unde știu că este spiritul părinților mei. Nu vreau să mor străină. Nu mă regăsesc aici, am tot ce trebuie, ar trebui să fiu pe deplin fericită, pentru că am niște copii frumoși, cuminți și împliniți...nu pot spune că nu sunt, însă fericirea nu e deplină, atâta timp cât eu simt și gândesc românește.
Am programe de Tv. românești, gătesc românește, dar nu este
ROMÂNIA !


MI-E GURA SEACĂ DE IZVOR!

Mă-nfior și iar mă pierd,
între iia de cuvinte
și cuvântul mi-l desmierd,
chiar și-n lacrima cuminte.

Mi-este gura seacă azi...
de izvorul tău ce minte
și de cetina de brazi,
ce mă mângâia pe frunte.

Te-oi cânta mereu în vers
râul meu din rădăcină!
sunt o proscrisă-n Univers...
că nu trăiesc în tine, nu am vină!

Mi-e dorul tău pe buze pus!
cuvânt rostit cu mult fior;
din răsărit pan´la apus,
vei fi pe buze-mi tot un dor!

Când am scris acest poem, un coleg dintr-un grup de poezie,
mi-a spus că mă dau "lovită în aripă"
...că, dacă mi-e dor și iubesc România, de ce am plecat?
Ce pot să aleg, între două opțiuni:
România, sau copiii mei, pe care i-am crescut greu singură
și cărora le-am dedicat toată viața mea? Mai pot alege?
Pentru moment, nu am opțiuni, dar va veni și vremea
când va trebui să mângâi trunchiul nucilor mei, și cu asta aș simți că mângâi sufletul mamei mele, să simt parfumul bradului de lângă poartă, ca și cum ar fi parfumul tatălui meu, să văd cum răsare soarele de pe veranda casei mele. Atunci și numai atunci, m-aș simți ACASĂ! Și să nu-mi spună mie cineva că visele nu se împlinesc, că destinul nu e scris pe frunte sau că mă dau lovită în aripă. Până atunci, tac...și tac... căci sunt un suflet rătăcit...singuratic, care scrie cu cerneală roșie ce pulsează în fiecare vers sau cuvânt și pulsează românește!

Diverse de Dida Diana Cioponea

Dida Diana Cioponea

Născut la: 06 iul 1958
Nu consider importanta ocupatia,atata timp cat toti suntem egali in fata lui Dumnezeu

Rate this cenacle:
Generează un alt cod=  

Evenimentele zilei
Celebrări, 22 mar:
A fost născut Derek Curtis Bok.
A fost născut Edward Moore.
A fost născut Gabriel Chifu.
A fost născut Anais Nersesian.
A fost născut Florin Toma.
A fost născut Mircea Vasile Zloteanu.
A fost născut Romulus Dianu.
Comemorări, 22 mar:
Paul Engle A murit Paul Engle.
Thomas Hughes A murit Thomas Hughes.
A murit Valeriu Cristea.
Autori
Françoise de MaintenonOtilia CazimirIosif IvanoviciStela Vinitchi RadulescuRomain RollandBob DylanAlbert EinsteinMatthias ClaudiusEdward FitzgeraldFrank Vincent ZappaHoria GarbeaDouglas LawsonCezar PetrescuHugh B. BrownArthur Buchwald