Intre esec si reusita

Intre esec si reusita

Intre esec si reusita…


Draga cititorule,




La capatul unei lungi, dar meritate periode de asa-zisa,, evadare’’, ma aflu, din nou, pentru a nu stiu cata oara, in fata foii de hartie, manuind cu nesat bietul condei ce zacea pana acum cateva clipe intr-un ungher obscure al vastei biblioteci. Asemeni unui novice care, manat de ambitii si aspiratii semete, se hotaraste intr-un final sa plece in cautarea pietrei filosofale, tot astfel, si eu, reiau, cu stangacie si sfiala, la inceput, o mai veche corespondenta cu tine, draga cititorule, cel care te-ai ridicat incet, dar sigur la nobilul rang de PRIETEN. Luandu-mi sarcina de ghid, te invite sa pornim prin taramul feeric al adolescentei, intr-o noua aventura din care, nutresc speranta, ca vei trage invatamintele cuvenite.In caz ca ai uitat, iti reamintesc ca, desi simpli spectatori initial, sfarsim in scurt timp sa interpretam propriile roluri pe scena vietii, iar o greseala aparent inofensiva ne poate costa scump…
Subiectul pe care il voi aborda in randurile care urmeaza se vrea a fi o continuare, un fel de parte a doua a ultimei epistole in care, sprijinindu-ma pe o experienta personala, am creionat in linii mari notiunea de reusita, precum si elementele ce graviteaza, mai mult sau mai putin, in jurul acestui termen. De aceasta data, ma voi stradui sa zugravesc contrastul success-esec in randul adolescentilor, contrast la baza caruia se afla viata insasi, caci, asa cum afirma si Braudel:,, Toate epocile au fost in acelasi timp Infernul si Paradisul oamenilor’’ .Prin urmare, ma voi concentra mai mult asupra dorintei acerbe de a avea mereu succes, idee ce poate fi simplificata printr-un singur termen extrem de sugestiv, de altfel: perfectiune .
Marturisesc ca afirmatiile punctuate mai sus ma trimit, inevitabil, in trecut, mai precis cu vreo 3-4 ani in urma, cand faceam cunostinta cu primele semen ale unei acneei ce, ulterior, avea sa-mi dea multe batai de cap. Tot acum, au mijit si dilemele si semnele de intrebare specifice varstei juvenile, cand trecutul nu mai are nicio importanta, prezentul e prea fad, iar prezentul pare invaluit in giulgiul tenebrelor. Totusi, dincolo de toate aceste,, tragedii’’ adolescentine, marea problema o reprezenta domnisoara T, o fetiscana plapanda si sfioasa, poate chiar prea plapanda pentru cei 13 ani ai ei..Transferata la noi din clasa a 6-a, enervanta si anosta domisoara T urma, pana in cele mai mici detalii, trasaturile tocilarului clasic, devenind extrem de antipatica in randul colegilor( si al meu, bineinteles) . Eticheta ce I se pusese era aceea a unui robot lipsit de viata, programat sa respecte cu sfintenie indatoririle de elev si nu numai. Biata domnisoara T!
Desi, recunosc ca, atat eu, cat si ceilalti colegi, eram adesea incoltiti de ividie cand profii ii ridicau mai mereu statuie, domnisoara T nu era nicidecum un model pentru noi, ,, gloata’’.De ce?! Buna intrebare! Poate pentru ca eram constienti de faptul ca, sub masca perfectiunii pe care ne-o infatisa opulent, domnisoara T( devenita cunoscuta in cercul nostru sub porecla de Fata-robot) era vizibil mult mai nefericita decat noi toti laolalta, caci tributul pe care il platea pentru succesele scoloare era… Chiar ea!!
Mereu la fel de serioasa si de singura…Asa mi-o amintesc, acum, dupa atatia ani, pe sefa de promotie, rasfatata profesorilor, dar,, pacostea’’ clasei… Recreatiile si le petrecea departe de ochiul,, curiosilor’’, in curtea scolii, sprijinindu-se de trunchiul unui tei batran, in compania caruia renunta la masca perfectiunii.Era, de altfel, singurul loc unde parea ca se simte in largul ei, ca asa-zisul,, robot’’ prinde viata pentru cateva minute, pana ce sunetul enervant al clopotelului o trezea din reverie in care se cufundase. Fusese doar un vis, domisoara T, un vis prea frumos ca sa fie realitate!
Cam aceasta ar fi povestea domnisoarei T, ,, robotul’’ ce nu dadea gres niciodata. Zilele acestea am intalnit-o intamplator pe strada dupa mult timp.Ce schimbare! Nu mai avea nimic din fetiscana de alta data! Poate, doar silueta plapana…Imi amintesc ca primul pas spre schimbarea ce avea sa survina l-a facut prin clasa a 8-a, cand ne-a surprins pe toti la testul de la fizica, luand doar 8, o nota foarte buna pentru multi, dar nu si pentru domisoara T, care ne obisnuise cu o colectie impresionanta de note numai de 10.Oare,, robotelul’’ ruginise?!
Acest prim,, esec’’ in aparenta, a fost, de fapt, un mare success! Domnisoara T revenea la viata, iar noi o primeam cu bratele deschise! Totusi, san u credeti ca i-a fost usor sa accepte esecul dup ace atata vreme a excelat la toate capitolele…De fapt, sa recunoastem, nici macar noua, ,, restul’’, nun e e la indemana sa digeram un insucces, dar, parca, tot e mai bine decat succesul permanent.Nu stiu ce ai face tu, dar eu, cu siguranta, as alege,, raul mai putin rau’’.
Daca ar fi sa trag o concluzie, as spune ca esecul e, probabil, dovada cea mai clara a faptului ca suntem oameni si, deci, limitati, iar refuzul de a ne asuma o nereusita poate fi tradus prin neasumarea propriei conditii. Acum, san u cadem in cealalta extrema, a resemnarii! Sa nu uitam ca forta omului sta tocmai in aspiratiilepe care acesta le nutreste. Cu cat telurile sale sunt mai marete, cu atat si reusitele vor fi mai mari. Multumindu-ne cu putin, primim si mai putin. De asemenea, sorbind din,, pelinul’’ esecului, invatam sa savuram dulceata succesului! De aceea, sfatul meu ar fi san u ne fie frica de posibilele nereusite, caci cel mai mare esec e tocmai aest success permanent dupa care toti suntem insetati sau, cu alte cuvinte, ,, Succesul permanent ar fi cea mai ingrate postura a omului’’.
Pe luna viitoare!




Aceeasi amica de suflet, Andreea Alexandru

“Proză de Alexandru Andreea”