Draga cititorule

Draga cititorule

Draga cititorule,



Iata-ma in fata celei de-a doua epistole adresata si de aceasta data tie, celui care, manat de apriga curiozitate ce, de multe ori, frizeaza nerabdarea, te-ai cufundat in lectura acestei reviste...
Adesea, am auzit spunandu-se ca, oricat de intensa ar fi o suferinta ori o anumita situatie acestea isi recunosc de fiecare data neputinta in fata magiei vindecatoare a timpului, elixirul atotputernic ce imbalsameaza sufletul.Tocmai acesta este si motivul pentru care am pledat mereu pentru ideea conform careia evenimentele, faptele, momentele de fericire sau durerile recente sunt cele mai crunte prin prisma faptului ca ating culmile paroxismului, provocand adevarate furtuni launtrice de fericire ori de deznadejde, dupa caz..Totusi, si acestea isi gasesc vindecarea in masinaria timpului ce le inavaluie, transformandu-le in benigne amintiri.Pana atunci, cea mai buna solutie e sa vorbesti despre ele...
Acum, dupa ce am facut aceasta scurta introducere ce poate semana pe alocuri cu arta crearii contextului, necesar pentru a intelege motivul alegerii acestei teme, voi continua prin a expune subiectul pe care m-am gandit sa-l abordez astazi, unul mai delicat, ce-i drept, care implica nota filosofica amestecata cu un dram de intelepciune.Ti s-a intamplat macar o data sa te trezesti, sa mergi in fata oglinzii si sa mijeasca in tine dorinta arzatoare de a te metamorfoza, de a fi altul/alta?! ?!Pun pariu ca dimineti la rand ai zabovit in fata oglinzii cu cele mai la moda trucuri in materie de cosmetica, sperand ca, poate, printr-un machiaj mai strident, vei cuceri lumea sau, cel putin, ii vei smulge o exclamatie de aprobare. Si ce-ai obtinut in schimb?!O cearta violenta cu mama, o mustrare usturatoare din partea "dirigai", terminata cu vreo doua zile de indispozitie...Putin, nu?!
Ei, ce-i drept, ai avut si tu o oarecare vina...Stai linistit, nu te mustruluiesc si eu!De altfel, ar fi culmea sa o fac, cand, si eu, asemeni tie, am cazut, nu cu multa vreme in urma, in aceasta capcana a varstei pubertatii.Totusi, eu ma aflu cu un pas inaintea ta, caci dupa" "lupte seculare", am descoperit taina inaltarii prodigioase a propriei conditii, atat in fata celorlalti, cat, mai ales, in fata propriei persoane. Asadar, daca te inarmezi cu putina rabdare, suficienta pentru a citi randurile care urmeaza, iti voi vinde si tie, cu mare drag, pontul.
Sfarsitul clasei a VIII-a m-a prins intr-un vartej al exuberantei, purtand cu mandrie laurii meritului, caci munca depusa timp de opt ani pe bancile scolii daduse, in sfarsit, rezultate multumitoare, obtinand 9, 40 la examenul de capacitate.Da, era o nota buna ce ma facea, poate, pentru prima data, sa gust sentimentul multumirii de sine, dar, totodata, atarna greu pe umerii-mi fragezi pentru ca, desi mica fiind, imi dadeam seama ca acela trebuia sa fie abia inceputul infloririi mele.Pe scurt, eram obligata sa demonstrez ca victoria obtinuta nu fusese intamplatoare...Grea povara!
Intr-o zi de vara toropitoare, la inceputul vacantei, m-am intalnit accidental cu o adolescenta care, atunci, trecuse in clasa a XI-a, la liceul pe care si eu aveam sa-l urmez. Impinsa de o curiozitate acerba, i-am pus cateva intrebari despre noii,, profi’’si, printre altele, am aflat de,, omul negru’’, o profesoara de franceza mai exigenta, pe care eu, in nota de exagerare caracteristica, am catalogat-o ca fiind un fel de sperietoare e elevilor.Ei bine, tocmai aceasta teama nefondata, puerila, m-a impins sa patrund in tainele acestei limbi fata de care, marturisesc sincer, nu aveam nicio afinitate. Prin urmare, constransa la inceput, apoi extrem de nerabdatoare, mi-am inceput lectiile cu o,, Franceza fara profesor’’, care mi-a fost un fel de abecedar pe durata vacantei, perioada in care am obtinut un bagaj modest de cunostinte, pe care, insa, aveam sa le imbogatesc cu lacomie la liceu.
Intalnirea cu,, omul negru’’ nu s-a mai produs caci, la mine la clasa, avea sa predea o alta profesoara ce mi-a inspirat aceasta dragoste imensa pentru limba lui Molière.Incet-incet, am inceput sa invat, mai intai, lucrurile esentiale fara de care nu as fi facut nimic. Asa am ajuns sa particip la olimpiada, unde am avut un prim esec, luand un sapte sec, ce nu-mi dadea dreptul la prea multe comentarii. Totusi, nu mi-am pierdut nadejdea si am muncit intr-un ritm alert in clasa a X-a, citind peste 50 de carti in franceza, carti ce m-au marcat, transformandu-ma intr-o adolescenta matura si profunda in gandire, poate prea profunda pentru varsta mea. Pare incredibil, dar lectura mi-a oferit o alta viziune asupra vietii, asupra propriei mele afirmari. In plus, dobandisem si un vocabular de invidiat cu care putini se puteau lauda.Toate aceste incrediente anuntau cu surle si trambite un alt succes mult mai rasunator decat cel de la capacitate, succes care, de altfel, s-a si produs si in urma caruia mi-am facut intrarea in lumea feerica a olimpicilor.
Iata, pe scurt, mica mea poveste despre dobandirea unei oarecare importante in ochii celorlalti, dar, cu precadere, in ochii mei, caci, daca eu sunt multumita cu mine insami, restul chiar nu mai conteaza. De asemenea, depasirea propriei conditii care, din umilul meu punct de vedere, ar trebui sa fie scopul fiecarui om, nu se poate realiza prin,, spoirea’’trasaturilor fizice. Machiajul e doar o iluzie optica, o,, fata morgana’’, dar cu interiorul cum ramane?!Pe el nu-l putem pacali!
As putea sa mai spun multe pe marginea acestui subiect, dar ticaitul enervant al ceasului din perete ma anunta cu incapatanare ca e tarziu, iar eu inca nu mi-am facut bagajul pentru plecarea la Arad, unde urmeaza sa sustin peste doar doua zile faza nationala a olimpiadei.Sunt macinata de emotii, dar nutresc speranta ca imi voi depasi din nou conditia, smulgand ropote de aplauze dupa un nou an de munca.Incearca si tu sa te autodepasesti, fii propriul tau adversar! Aminteste-ti ca: ,, il n’y a que le premier pas qui coûte’’ ! Bon courage!


Prietena ta de suflet,
Andreea Alexandru

“Proză de Alexandru Andreea”