Nu dau bacşiş iubirii

Nu dau bacşiş iubirii

Lasă-mi,
adevărul să plângă pe braţul,
uitat al vremurilor din noi,
suspinând după cerul privirilor tale,
încât până şi bolta nemuririi unor stele,
uitate de destinul ochilor tăi,
ar suspina după lacrima despărţirii,
de sfinţii clipelor care ne-au iertat iubirea.
Nu-mi ucide,
talpa amintirii ce mi-a călcat viitorul,
în praznicul zilei ce-a uitat,
de romanţa terfelită ,
a prafului ţărânii din noi,
care atunci când plouă cu uitare,
devine noroiul zilei ce nu se vrea prezent,
în dorurile plătite cu bacşişul,
vieţilor noastre.

Nu dau bacşiş nici unei inimi,
al cărei vânt de libertate
murea în pustiurile deşerturilor
trupurilor cuvintelor din noi.

Nu dau bacşiş sărutului,
care l-a uimit până şi pe Dumnezeu,
cu necuvinţele noastre de a fi împreună,
prin Destinul întîmplării neântâmplătoare,
de a ne muri viaţa mereu,
unul fără celălalt.

“Poezie de Sorin Cerin”