O frunză...

O frunză...

Lâng-un izvor,
plângea o frunză
rătăcită și obtuză
uscată era de dor.

Zăcea călcată
de pietre mii și mii
și udă-n apele pustii,
ruptă, de apa scăldată.

O furase mai ieri vântul,
când vara încă mai ardea
și-a agățat-o de perdea,
unde-i zace-acuma gândul.

Zbura în dans bizar...
o frunză aurie,
pe florile de pe câmpie
expuse ca într-un bazar.

Zbura o frunză-n parodiii
în șoapta nopții cu cocori
și-n vântul care bate-n zori,
cu șuierat de melodii.

Zbura o frunză prin aluni,
în rotocoale mincinoase
peste zarea de mătase,
spunând versuri la lăstuni.

Zbura o frunză rătăcită
și-aducea în zborul ei ,
gustul dulce-al dragostei,
doar...de dragoste rănită
...zbura o frunză...

“Poezie de Dida Diana Cioponea”