Plină de rugi uitate mai demult decât vremea,
Naturii omului din noi,
Născută spre a fi trainică
Cu efemeritatea visului ce poartă nume de viaţă.
Suspine înveşmântate în năframa roasă a dreptăţii,
Tocmai de către Adevărul Absolut,
Al amurgului etern din noi,
Răvăşit în faţa morţii,
De propriul său neînţeles de a trăi.
Regăsiri şubrede şi banale,
În Dumnezeul cu nume de ceară de albine,
Care a uitat că stupul nu e compus doar din cei care se hrănesc
Din aripile abătute de sudoare şi durere
Ale celorlalţi,
Buze lipsite de mierea cuvintelor,
Pentru cei mai mulţi,
Care sunt unicii ce cred cu tărie,
În îngerii izbăvitori,
De Dumnezeul cel rece al morţii din noi
Care ne-a dăruit viaţa Sa.
Noapte de vise care ne-ai trezit în lumea ta,
Speranţe de cer plumbuit şi atât de greu,
Încât ne striveşti cu inimile sângelui spulberat de democraţia,
Răbdării
Cu Dumnezeu în noi înşine.
“Poezie de Sorin Cerin”