Gravitaţia iubirii

Gravitaţia iubirii

Lasă-mi un fulg al speranţei,
zăpezilor iubirii din mine,
să mă ningă cu primejdia destinului,
de-a ne avea aievea,
sfădând gravitaţia iubirii.

Păr de vise,
vâlvoi în bătaia vântului destinului meu,
râzi de ţărmul vieţii lacrimilor din tine,
ajuns să naufragieze
cu întregul ocean de întâmplări,
pe eternitatea întâlnirii genelor
supuse soarelui prea orbitor,
al dorinţelor noastre,
de a rămâne uitarea fără sfârşit a morţii,
ce părea că ne-ar fi înconjurat viaţa,
unui sărut.

Lespezi de lumină,
morminte de lux pentru clipele
cărora nu le-am insuflat îndeajuns,
eternitatea inimilor noastre,
de asfalt topit al paşilor,
transpiraţiei cuvintelor din noi,
prelins în urmele îmbrăţişării ,
pierdut pentru totdeauna în neantul
uitării pentru care s-a născut această lume,
a dorului.


Şi Dumnezeu şi.-a început lumea
cu o rugăminte a iubirii?

Viaţa se naşte pentru a muri uitarea,
marilor noastre iubiri?

Eram lacul norilor storşi de ploaia,
cuvintelor ce nu mai aveau demult nimic de spus,
în afară de seceta privirii tale.

Piatră de gânduri din cruci fără morminte,
sfărâmate de lipsa ta,
praf de orizont al amintirii,
devenit stele a privirii tale,
neant de adevăr în lumea unde viaţa
adoarme în braţele morţii,
prezent al spaţiilor dintre două riduri,
ce par că n-ai fi existat niciodată,
tocmai acolo unde întreaga lumea s-a născut,
prin chipul tău,
însângerat paradis al unei iubiri pierdute,
pentru totdeauna.


“Poezie de Sorin Cerin”