Biserica Dorului

Biserica Dorului

Sunt eu,
Amantul care şi-a pierdut noaptea,
Unde îngerii dorului s-ar fi odihnit,
Fără licărirea Lunii,
Care-şi dorea mai mult ca orice,
Propriul Soare.
Eşti tu,
Adevărul,
Care mă strângea la privirea,
Întâlnirii dintre noi,
Pe arşiţa unde Cuvintele,
Obişnuiau să moară.

Sunt ei,
Norii,
Care au uitat demult să-şi mai toarne,
Răcoarea de cristal a firii,
Care s-a spart de atât de demult,
În noi!

Nici Dumnezeu,
Nu şi-a mai găsit amanta,
Propriei firi atât de unică,
Încât toate religiile iubirii,
Din această lume,
Nu-şi înţeleg niciodată bisericile,
Propriului lor Dor!

“Poezie de Sorin Cerin”