Sufletele nemuririi noastre

Sufletele nemuririi noastre

Mi-am lăsat clipa ochilor tăi,
la piaţa de vechituri a Destinului,
prea ruginită de ultimele promisiuni,
unde am fi devenit fluviul,
plenititudinii de dor,
soare cu raze pline,
de dinţii sfinţilor părinţi,
care ne-au sfârtecat răsăritul speranţei,
de a ne întâlni undeva în îmbrăţişarea,
copacilor privirilor noastre,
ale căror cercuri de vârstă,
abia acum au învăţat să-şi plângă.,
rădăcinile ochilor tăi,
aflând că lacrimile
sărutului cerului din noi,
şi-au secat până şi sufletul de ploi,
ce ne-au născut viaţa,
de necuvinte pe care le-am fi înţeles,
rupându-ne propriile eternităţi de iubire,
aidoma unei hârtii de vise ce a luat foc,
fără să ne cunoaştem cu adevărat,
sufletele nemuririi noastre.


“Poezie de Sorin Cerin”