Ultima lectie

Ultima lectie

In camera domnea un parfum de carte veche, nascut parca din secolele trecute. Aceasta mireasma a timpurilor apuse ii invalui pe cei doi aflati in fotolii. Tanarul tinea in mana o carte din care citea cu voce tare. Femeia il asculta adancita intr-o meditatie placuta, in care se delecta, precum un demiurg, cu frazele si filosofiile despre viata. Tanarul citea raspicat, rostind cuvintele intr-un mod ales, influentat de privirea senina si imbietoare a femeii. Parea ca amandoi se lasa in voia valului de idei, plutind incoace si in colo pe oceanul ratiunii, care ascunde in strafundurile sale explicatiile cele mai misterioase si mistice cu privire la existenta universului si a lor personala. Lectura se termina cu o concluzie ce rezuma intregul text.

- Si astfel, libertatea atat de mult dorita si cautata de oameni, nu-si are izvorul decat in noi, acolo unde intelesul si utilitatea ei prinde un contur diferit si mai frumos decat cel aflat in jurul nostru, asa incat fiinta care isi spune om sa nu poata fugi de sine, evadand pentru totdeauna in banalitatea cotidiana, pana cand avea sa dispara in negura uitarii.

Glasul tanarului se auzi la ultimele cuvinte mai incet oprindu-se deodata ca in in fata unei prapastii care te obliga sa privesti in adancurile ametitoare ale gandirii. Carmen il fixa atenta, analizand cu seriozitate starea care se reflecta din fiinta tanarului. Ochii ei pareau ca spun o mie de lucruri in acelasi timp si totusi buzele ii ramaneau lipite, mai stranse ca niciodata. In adancul ei era multumita ca sensul acelor cuvinte rostite mai inainte il patrunsera si pe (Calin) tanar intr-un mod atat de vizibil.

- Acum, incepu ea cu voce puternica, anuntand parca ceva important, ai facut cunostinta cu puterea cuvantului. El iti poate deschide usi sau ti le poate inchide. Forta lui sta in aceea ca ridica la nivel constient intelesurile cele mai ascunse ale lumi din jur. Cuvintele au obiceiul sa te arunce intr-un nou univers, largindu-ti astfel campul de gandire. Intr-un fel ele te fac explorator, colindand noi tinuturi in cautarea ideii care sa lamureasca totul. Cu cat parcurgi mai mult spatiu de gandire in aventura cunoasterii, cu atat esti mai bogat. Si acest lucru, in primul rand, iti da putere. O putere care se afla in tine si nu in cele din jur.

Calin o asculta precum un flamand care mananca tot ce i se serveste pe masa dintr-o singura inghititura. Simtea cum in inauntrul sau au loc schimbari importante cu fiecare cuvant rostit de Carmen. Inima lui batea cu putere si ochii ii sorbeau cu nesat imaginea pitoreasca a femeii frumoase, imbracata intr-o rochie alba, subtire. Parul negru al femeii cadea in bucle lungi pana pe umeri incadrandu-i fata intr-un chip angelic. Trecusera opt ani de cand se afla in aceasta casa si de atunci se schimbasera multe. Acum, el era un barbat in toata regula, inca destul de tanar, dar plin de energie si neastampar. Fara sa vrea, in inconstientul sau, imaginea femeii care se ingrijise de el cu atata dragoste si devotament i se intiparise in minte. Ea arata la fel ca in prima zi cand o vazuse, desi acum avea 50 de ani.

Calin avea fata lunga, usor ovala, cu pometi putin iesiti in afara. Parul bogat copia imaginea femeii din fata lui, coborand elegant pana pe umeri. Intre cei doi exista o asemanare ciudata. La fel de sensibili si inteligenti, privirile lor se inlantuiau intr-un dans al cunoasterii si iubirii firesti care se nascuse intre ei. Plin de respect, Calin o admira deschis si sincer, fara sa-si ascunda de loc entuziasmul.

Carmen, observa in ultimul timp, ca tanarul din fata ei, care mai ieri nu era decat un copil, ascundea in ochi sclipiri ciudate si de fiecare data cand o privea in felul acesta se tulbura si se rascolea nespus. Intr-un fel, inexplicabil, intelegea ca tanarul de douazeci de ani ajunse sa manifeste dorintele unui barbat fata de o femeie, insa ii venea greu sa creada ca acea femeie era ea. De aceea, in ultimul timp, in sinea ei era destul de preocupata cu aceasta problema. Se gandea, cu un amestec ciudat de bucurie si surpriza, ca Ana, servitoarea din casa, care ii placea copilului de odinioara, nu mai era pe placul barbatului de azi. Ea ramase tot o servitoare, o femeie umila, care de curand nascuse un copil, facut cu un alt tanar de la grajduri. In schimb, Calin deveni in clipa de fata, un ganditor de temut, profund, care rivaliza cu ea si care a reusit, nu de putine ori, sa o surpinda si sa-i dezvaluie si alte fete ale adevarului. In consecinta, era constienta de progresele lui si incepea sa se teama de ceea ce viitorul ar putea sa-i rezerve ei. La fel ca si Calin, simtamintele ei sufereau o transformare devenind din ce in ce mai puternice. Motiv pentru care nu stia ce atitudine trebuia sa adopte in asa fel incat sa fie cinstita fata de ea si la fel de ocrotitoare fata de el.

Calin nu mai era copilul ezitant de la inceput, problemele au disparut cu timpul, facand loc unei fiinte noi, mai frumoasa si mai mandra, modelata de mana atenta si binefacatoare a lui Carmen. Ea il privea cu un fel de mandrie, vazand in ce s-a transformat tanarul care stergea podelele in ziua in care l-a cunoscut. Ochii lui negri, cu sprancenele arcuite, o fixau acum cu indrazneala si inteligenta, ascunzand inauntrul lor un vast univers pe care ea il cucerise in timp.

- Deci, incepu Calin, sarind in aparenta la alta idee, tot ce se afla in jur, explicatia universului o voi gasi doar in mine, atat cat imi va fi data ea si atat cat voi putea intelege eu.

- Desigur, tu esti cea mai bogata sursa de cunoastere, ii raspunse Carmen urmarindu-i atenta rationamentul.

- Da! Pentru ca eu sunt cel care leg cuvantul si dau un inteles celor din jur. Si cum cuvantul este cel care ne descopera noi orizonturi... puterea va fi de partea mea... intotdeauna.

- Cu o singura conditie insa, interveni Carmen.

- Asa este, ca tot ce stiu, universul lucrurilor cunoscute, sa fie al meu si nu imprumutat de la alti, fie ei si cei mai mari ganditori.

- Cam acelasi lucru spune si Kant, completa Carmen.

- Mi-aduc aminte insa ca efortul sau de gandire nu m-a multmit pe deplin, continua Calin.

- De ce? il intreba tot mai interesata Carmen.

Calin a ramas putin pe ganduri. Isi lasa privirea in podea si isi mangaia usor barbia. Carmen astepta emotionata.

- Poate pentru ca el a cautat un tipar pentru viata, unde a urmarit ca sa o faca prizionera. In opinia mea, acest lucru te condamna la niste margini sau limite liber acceptate. Consider ca omul trebuie sa fie complet liber in aceasta privinta si asta, mai ales, in virtutea rationamentului ca masura universului este infinitul si atunci orice efort omenesc de-al cuprinde este sortit zadarniciei. Universul este mult mai frumos daca ramane pe tronul sau de indiferenta si sa serveasca unui numar infinit de generatii ca o sursa inepuizabila de cunoastere, decat sa-l personalizam si sa-i daruim, doamne fereste, numele unui om. Mai ales ca, pentru a strabate o distanta cat mai mare in ale cunoasterii, este imperios necesar sa refuzi orice granita trasata de mana omului.

- Si omul este infinit, raspunse Carmen ca o provocare.

- Da! El este un infinit, imposibil de cuprins cu mintea si, in concluzie, imposibil de inteles pe deplin. De aceea, un sistem de gandire creat de mintea omului nu poate fi decat neputincios si limitat in fata acestei infinitati pe care o presupune existenta.

Carmen ramase patrunsa de raspunsul atat de elocvent si de gandirea atat de subtila, care a reusit sa surpinda adevarul, fie macar si pentru o clipa. Ii venea sa exclame "Am reusit! Treaba mea s-a terminat!". Insa, chiar daca nu rostise aceste cuvinte, recunostea in sinea ei ca, educatia tanarului, in ce o priveste era incheiata si ca el, de azi inainte, trebuia sa se descurce singur in materie de rationament. Crease o minte stralucita, isi spuse ea, si un zambet aparu pe fata femeii in timp ce-l privea pe Calin. Acesta ii raspunse, la randul sau, cu un zimbet ca si cum stia la ce se gandise intre timp.

Carmen, cu o revolta prefacuta, se ridica brusc din fotoliu si se intoarse cu spatele, oprindu-se langa geam, unde se grabi sa priveasca iarba verde din fata casei si pomi care amenintau cerul cu varfurile lor.

- In concluzie, n-are rost sa mai citim nici un ganditor, nici un filosof, ii mai intinse ea o ultima capcana.

- Ba da! Acesti filosofi si ganditori nu sunt decat instrumentele necesare cu care lucrez la constructia propriului univers.

- Deci si tu, la randul tau, vei sfarsi ca un instrument de gandire pentru altcineva.

- Da, insa numai pentru acela care va putea sa-mi inteleaga gandurile.

O tacere adanca se lasa intre ei. Doar respiratia lor se mai auzea in starea de incremenire in care cazusera. Era clipa in care toate lucrurile se schimba si i-au o intorsatura nepravazuta. O decizie trebuia luata acum, la rascruce de drumuri, cand o noua perioada incepea sa se intrezareasca la orizont. Carmen simtea acest lucru in toata fiinta ei si gandurile au inceput sa-i alerge prin minte cu o viteza nebuna, cautand febril solutia cea mai potrivita. Avea de ales intre sa il indeparteze mai mult de ea cu acest prilej sau il va accepta mai aproape decat pana acum. La gandul despartirii i se rupea sufletul, isi aminti de ruptura brutala si nefasta de sotul ei si se infiora. Nu suporta despartirile, le ura.

In timp ce se gandea la toate acestea simtea privirea grea a lui Calin, care n-o slabea din ochi. Acesta banuia ce se petrece in sufletul ei si astepta cu emotie hotararea pe care Carmen avea s-o ia.

Dupa un timp, care a parut ca dureaza o eternitate, Carmen se intoarse spre Calin si-l privi cu ochii arzand de dorinte noi. Luase o decizie si acum in ea se dezlantuiau cu furie toate acele sentimente care incercase sa le inabuse in ultimul timp. Uimita de ceea ce se petrecea cu ea, un tremur i se instapani pe tot corpul, in timp ce astepta incordata.

Calin vazand privirea ca de foc a lui Carmen se ridica din fotoliu si cu o emotie care il gatuia, lasandu-l fara aer, se apropie incet de ea, pasind cu grija, ca si cum nu dorea sa strice nimic din ceea ce se intampla intre ei. Ajuns langa ea, intinse mainile si o imbratisa usor. Carmen, tremurand ca o frunza in bratele lui, ne mai cunoscand nici o imbratisare de la moartea sotului ei, il privi fix in ochi dupa care isi lasa privirea in jos, sprijinandu-si capul pe umarul lui. Dupa o clipa de adanca tulburare ea isi ridica din nou privirea adancindu-se fara nici o retinere in ochii lui. Calin, simtind renuntarea lui Carmen la orice prejudecata, potrivit unei femei cu o inteligenta superioara, isi apropie buzele de a le ei si o saruta usor si lung. Un fior o strabatu din cap pana in picioare cand simti pe buzele ei prospetimea tinereasca a lui Calin. Cei doi se sarutasera din nou, de aceasta data cu patima nestapanita.

In cativa pasi au ajuns in dormitor unde continuau sa se tina in brate. Calin repeta cu aceasi grija gesturile ei, invatand pentru prima oara sa iubeasca. Cu inima aproape sarindu-le din piept s-au dezbracat si s-au bagat in pat. Numaidecat saruturile aprinse de flacara iubirii ii contopi pe cei doi intr-o singura fiinta, perfecta, sublima, care stralucea de fericire. Intr-o lume meschina apasata de reguli, ei atingeau acum treapta libertatii depline. Carmen il invata si ultima lectie, care nu era mai putin importanta decat celelalte. Atingerile ei erau usoare, ca stropi de roua in diminetile de toamna. Trupul ei gol s-a lipit de al lui facand ca clipa sa dureze cat o mie de ani. Contemplandu-se unul pe altul intr-o inlantuire ideala, a mintii si a trupului, Calin descoperii cu uimire fericirea sublima. Un geamat se desprinse in acelasi timp de pe buzele lui si ale ei intr-o placere nebuna care ii electriza. Fericita, Carmen s-a asezat langa el cu capul pe perna. Calin, ramase o clipa incremenit, reusind sa-si revina cu greu. Gandurile incepeau din nou sa prinda viata. Pentru o clipa a fost adus in starea in care doar sentimentele si senzatiile erau cele care dominau. Se simtiea batran, infinit mai matur decat acum o jumatate de ora, de parca intreaga viata si exeperienta a lui Carmen a trecut asupra lui, schimbandu-l pentru totdeauna. Surprins la culme de ceea ce simtea si gandea isi intoarse privirea asupra ei sorbind-o din ochi. Ea ii zambi si il intreba cu un glas ne mai auzit de el pana atunci.

- Cum te simti? vocea schimbata a lui Carmen avu daru sa-l zapaceasca si nai mult.

- Inca nu stiu, reusi el sa raspunda hipnotizat de imaginea femeii dezbracate de langa el.

- A fost minunat! mai zise ea.

- Da...!

“Proză de Marius Torok”