Cresc neliniştile-n noi ca veninul în guşe de şerpi. Spre...

Cresc neliniştile-n noi ca veninul în guşe de şerpi.

Spre ireale zări ale gândului negru

ne îndeamnă haotice ascunzişuri

ale sufletului nostru bântuit de grele furtuni.

Cine ne va putea da liniştea,

liniştea în care să nu mai simţim că suntem aievea,

după care tânjim cu priviri purulente

ca bolnavii sanatoriilor cu paturi albe,

unde în colţuri apar şi cresc tristeţile,

tristeţile cenuşii, tristeţile mai sumbre dacât moartea?

Cine ne va lecui de neliniştile ce ne rod,

Cum viermii sfartecând un creier într-un sicriu de lemn putred,

atunci când planăm în zbor frânt dincolo de zarea conştiinţei

şi gândurile noastre nu mai au speranţe,

şi sufletele noastre nu mai au vise?

Când suntem pustii ca nesfârşitele, vastele deşerturi

ce nu au nici nisip, nici gheţuri eterne să le acopere?

Când dincolo de noi şi de sufletele noastre nu mai e nimic,

Când vântul negru-al nefiinţei ne bântuie amar,

neînchipuit de amar şi fără sens?...