În primăvara lui '79, când am plecat la Cluj, la...

În primăvara lui '79, când am plecat la Cluj, la Colocviul Eminescu, am crezut o clipă că l-am apucat, în fine, pe Dumnezeu de picior. Am întâlnit acolo o insă care mi-a dat nişte semne vagi de simpatie. Era cu vreo patru ani mai mare ca mine, deja absolventă, repartizată profesoară într-un orăşel ardelean. Făcuse engleză şi română. Era urâţică, şleampătă, când mergea părea că se-mpleticeşte la fiecare pas. Tot ce purta pe ea părea aruncat cu furca. De la-nceput ne-am simţit bine-mpreună: doi nebuni, doi închipuiţi. Eu vorbeam numai în citate din autorii mei preferaţi, ea doar ironic şi parabolic, încât uneori, în lungile şi savantele noastre discuţii de pe străzile Clujului, ne dădeam seama că fiecare vorbea de fapt despre cu totul altceva decât credea celălalt. La un moment dat, s-a oprit lângă un felinar şi m-a-ntrebat: Nu crezi că tot Clujul ăsta e doar un joc al minţii? Un vis din care va trebui o dată să ne trezim? Până şi eu mi-am dat seama de livrescul idiot al frazei şi i-am răspuns sarcastic: Nu crezi că Borges a zis ceva asemănător despre Buenos-Aires? Nu, nu, eu chiar cred în asta. Chiar cred că nimic nu contează, că totul e visul nostru sau visul altcuiva despre noi...