Zâna apelor

Zâna apelor

Pe vremile pe când era iobăgia cea grea, trăia un om sărac într-o colibă din pădurea domnească, căci era păzitor la pădurea aceea.

Odată a mers domnul la pădure și, părându-i-se că pădurarul ar fi dat cuiva lemne fără slobozenie domnească, atâta l-a bătut, până ce l-a lăsat mort. Muierea pădurarului, cu un copil ca de 3-4 ani, plângea și se ruga la domnul să nu mai bată pe bietul om, că nici vreascuri n-a dat cuiva fără poruncă domnească, necum lemne. Dar domnul nu vru să creadă, ci, după ce omorî pe pădurar, se puse și bătu și pe muierea lui, până ce rămase și ea moartă jos. Pre copil îl scoase apoi din pădure și îi zise: “Cară-te de aici, mergi în lume și te ține cum poți, iar după ce vei crește mare, să vii la mine să slujești în locul tătâne-tău!”

Și s-a dus bietul Alesandru, că așa-i era numele, s-a dus cerșind din casă-n casă, din sat în sat, până a nimerit lângă Dunăre la un pescar. Pescarul acela nu era Dumnezeu știe ce om bogat, trăia numai din pescuit, dar, deoarece n-avea copii, luă pe Alesandru copil de suflet.

La coliba pescarului a trăit copilul până ce-a crescut mare și-a învățat, și el, meșteșugul pescăritului. Pescarul era acum bătrân și nu mai putea pescui, dar Alesandru, ca om harnic și băiat de omenie, câștiga atâta ca să poată trăi el, bătrânul și baba moșneagului liniștiți! Dă Dumnezeu însă că moare pescarul și moare și baba lui, și rămâne Alesandru numai singur. Acum pescuia el numai pe seama lui. Dar gândeai că e făcătură, de când murise pescarul cel bătrân mai că nu mai erau pești în Dunăre; umbla bietul copil ziua deplină altă dată, și nu-i prindea mreaja nici un pește. Odată, necăjit cum era, și dară și flămând, aruncă mreaja în Dunăre și nu mai merge la ea până a doua zi la amează. Atunci se duce și trage mreaja. Nu era în ea nimic altă decât o mreană, e drept că foarte frumoasă. Noa, o ia el în mână și o duce la colibă să o belească și să o frigă pe cărbuni, că era mai leșinat de foame, săracul!

Dar când dă să o spintece, mreana îi scapă din mână și, cum cade jos, cum se face o drăguță de fată ca ruptă din soare și îmbrăcată colea ca o zână: cu ie albă ca laptele, împănată cu flori galbene, roșii și vinete de mătase, cu catrință ca fetele noastre, cu pieptăruț mândru, tot pene, și cu părul slobozit pe spate.

– Nu mă spinteca, Alesandre, zise ea, că eu sunt rânduită de Dumnezeu să-ți fiu soție!

– După ce văd că ești om ca și mine, cum să te spintec?! zise Alesandru, dar eu gândeam că tu ești mreană!

– Eu sunt Zâna Apelor, zise fata, și la porunca lui Dumnezeu am intrat în mreaja ta și, pentru binele tău și al altor oameni, trebuie să-ți fiu muiere!

– Mulțam, Doamne, zise iară Alesandru, de când văd că ești fată-mi trecu foamea și necazul!

– Noa, hai Alesandre, acuma acasă la tine, acolo unde te-ai născut tu!

– Hei, draga mea! Acolo nu-i de-a merge, poate că nici n-aș nimeri, că eram mic când am venit de-acolo, dar chiar să nimeresc, n-aș merge bucuros, că domnul la care a slujit tata e atât de pogan, de-a omorât și pe tata, și pe mama numai că ce i se păru că ar fi înstrăinat lemne din pădurea lui!

– Nu face nimic, Alesandre, hai să mergem, că va fi cum va rândui Dumnezeu!

Și s-au dus amândoi în pădurea aceea și-au dat de-o colibă părăsită; era coliba în care se născuse Alesandru. Muierea făcu iute ceva de cină, adică fripse niște bureți ce aflase prin pădure, cinară și după ce ziseră rugăciunile s-au culcat și-au dormit. S-au culcat, se-nțelege, pe vatra goală, căci n-aveau alte haine decât hăinuțele de pe ei. Dar ce să vezi, dimineața, când se pomeniră din somn, se trezesc în niște curți mai pompoase decât curțile domnești și pline de toate cele trebuincioase pentru trai, și de post, și de frupt, și curțile erau tot acolo în pădure, în locul colibei. Mulțumiră lui Dumnezeu și se puseră a căuta una-alta prin curți, și,după ce dădură de ale traiului, se puseră la prânz.

Birișii domnului în toată ziua veneau câte cu zece care în pădurea aceea, după lemne, și fiind aproape de sat, ajungeau încă de cu vreme acasă.

În ziua aceea iară veniră ei și, trecând prin poiana unde știau ei coliba, rămân înmărmuriți de frumusețea curților care s-au făcut numai de ieri până azi. Și se tot înholbară birișii pe de toate laturile pe lângă cele curți până era târziu după-amiază, atunci își aduc abia aminte ce domn au și-și încărcară iute carele, și dau bici la boi să ajungă curând acasă. Dar totuși ajung târziu acasă, colo pe la cina cea bună. Domnul îi aștepta cu o bâtă de corn în poartă și pe care cum trecea mi-l măsura peste spate, de gândeai că dă în sac. Când ajunse birișul cel din urmă la poartă, zise:

– Domnule, nu ne bate în zadar, că noi nu suntem de vină că am întârziat așa tare, că uite, în pădure, colo unde era numai ieri, nu mai demult, coliba ceea părăsită a pădurarului azi aflarăm niște curți mai minunate ca a Mariei tale, și noi ne tot înholbarăm și ne minunară m de ele, până ce uitarăm nu numai porunca Măriei tale, dar și mâncarea, blestemați să fim de am mâncat azi ceva!

– Așa? zise domnul, mai potolindu-și mâinia, noa bine-i; mâine dimineață să mergi să chemi pe mișelul acela care a cutezat a-și face în pădurea mea casă fără știrea mea, să-l chemi la mine; ai priceput?

– Priceput, domnule! Și se duse birișul a doua zi la curțile din pădure și spuse omului din ele că e poftit în sat, la curtea boierească.

– Ce să fac acum, muiere? zise Alesandru către muierea sa.

– Ce să faci? Iacă-i merge, că știu că nu te-a mânca Măria sa, domnul!

Și s-a dus Alesandru la domnie în sat.

– Bună dimineața, domnule!

– Să fii sănătos. Ce cauți aici? La ce-ai venit?

– Am venit, domnule, că un biriș d-a Măriei voastre a zis că mi-ați poruncit să viu!

– Bine-i! Adică tu ești mișelul care și-a făcut casă în pădurea mea? Cum ai cutezat să faci un lucru ca acela?

– D-apoi că dumneata mi-ai poruncit, știi, când ai omorât pe tata și pe mama, când ai zis să merg unde m-or duce ochii, iar după ce voi crește, să vin în slujba dumitale, în locul tatei; și eu iată m-am ținut de cuvânt; în coliba unde m-am născut, acolo m-am așezat alaltăieri cu muierea mea; dar dacă Dumnezeu a voit ca peste noapte să se facă din ea o casă bună, domnească, eu nu sunt de vină!

– Să mergi și până dimineață toată pădurea din jos de casa ta să fie tăiată, trupinele scoase, locul arat, semănat cu mălai mărunt, care pe dimineață să fie copt, și mie să-mi aduci de acolo făină de mălai mărunt, ca să-mi facă din ea mămăligă de prânz! Înțeles-ai?

– Dar cum se poate una ca asta, domnule?

– Taci și mergi, iar dacă dimineață nu vii după cum ți-am poruncit, nu-ți mai stă capul unde-ți stă acuma, că ți-a sta unde-ți stau picioarele! Se pornește Alesandru supărat acasă; muierea-l aștepta în portiță.

– Noa, dar de ce te-a chemat?

– Oh, Doamne! Acesta vrea să ne omoare și pe noi, cum a omorât pe tata și pe mama!

– Cum așa?

– Iată, draga mea, mi-a poruncit ca până dimineață toată pădurea câtă-i din jos de casa noastră să o tai, să scot trupinele, să o ar și seamăn cu mălai mărunt, iar acela până dimineață să fie crescut și copt, și eu să-i duc din el făină de mămăligă, să prânzească mâine din ea!

– Nu-i nimica, scumpul meu soț, lasă că va fi cum va rândui Dumnezeu; nu fi tu îngândurat pentru aceea!

Dacă veni seara, cinară ei, se rugară lui Dumnezeu și se culcară.

Iar dimineața sculă muierea pe Alesandru și-i zise:

– Vezi de du făină la domnul de mămăligă pentru prânz! Și se sculă Alesandru: adică cât vedeai cu ochii pe coastă la vale din jos de casele lui, unde fusese ieri pădurea cea uriașă, acum era numai o holdă de mălai mărunt, frumoasă și coaptă; iar într-o desagă-i pusese muierea grăunțe, și în altă, - făină de mălai mărunt. Se minună Alesandru, mulțumi lui Dumnezeu și merse la domnie în sat.

– Bună dimineața, domnule!

– Să trăiești, Alesandre! Noa, da adus-ai făină de mălai mărunt?

– Adus, domnule, am adus o desagă de făină și una de grăunțe!

– Și cum e holda unde a fost pădurea?

– Frumoasă, domnule, a dat Dumnezeu de s-a făcut chiar după porunca dumitale!

– Bine, Alesandre, e bine. Acum până dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pământul și să prăsești via, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea!

– Dacă, domnule, una ca asta nu se poate face într-o noapte; numai de lăzuit n-aș găta-o într-un an de n-aș avea barem o sută de lucrători lângă mine; apoi via, știi dumneata, de-abia în trei-patru ani o poți aduce să rodească!

– Cară-te, mișelule, îi zice domnul, și de nu faci până dimineață toate după cum ți-am poruncit, te sting de pe fața pământului!

Iară merge Alesandru supărat acasă și spune muierii porunca cea nouă ce o a căpătat de la domnul pământesc.

– Nu te supăra nimic, Alesandre, că va fi ce va rândui Dumnezeu, îi zise muierea.

Adică când se scoală a doua zi, în locul pădurii cei din sus de casă era o drăguță de vie de să mai ai doi ochi să te uiți la ea; toată în rând, toată cu struguri copți, numai de cules și mari ca purceii. Alesandru iar mulțumi lui Dumnezeu și culese o corfiță de o duse boierului.

– Noa vezi că ai putut face? Numai ești câine la mațe, vrei să te tragi de la muncă! zise boierul, când îl văzu intrând cu strugurii.

– A făcut Dumnezeu sfântul cu puterea lui cea mare, dar știu că eu nu, un om păcătos, răspunse Alesandru.

Dar domnul îi grăi:

– Ce-mi pasă mie cu cine ai lucrat și cu cine nu, destul atâta că mi-ai împlinit porunca. Acum să mergi în grajd să duci cele două bivolițe la taur, iar pe mâine dimineață să fie fătate, cu viței sub ele, să le mulgi și să-mi aduci apoi lapte pentru cafă de la ele; pricepi?

– Pricep, domnule, dar una ca asta nu se poate, că doară știi dumneata că bivolițele poartă un an de zile!

– Taci din gură, nemernicule, zise domnul, și te cară, că n-am vreme de pierdut cu tine; de nu vii pe dimineață cu ele fătate, știi ce te așteaptă!

Și se duse Alesandru supărat acasă, mânând bivolițele dindărăt. Muierea îi ieșise înainte:

– Da ce-i, Alesandre, doară pe noi ne-a cinstit domnul cu bivolițele acestea?

– Oh, Doamne, tu muiere! boierul acesta tot ne pune capul!

– Da cum așa? Ce ești iară supărat?

– Da cum să nu fiu; ascultă tu: să duc eu aceste bivolițe sterpe la taur, dar până dimineață ele să și fete, și să-i duc de la ele lapte pentru cafă. Una ca asta nu se poate!

– Nu zice așa, dragul meu, că va fi așa cum va rândui Dumnezeu. Hai de prânzește și te odihnește oleacă, apoi le-i duce la taur, și mai departe lăsăm toate în voia lui Dumnezeu sfântul!

A prânzit Alesandru, apoi și-a pus merindele în traistă și a mânat bivolițele chiar la al treilea sat, la taur, că mai aproape nu era, și de abia a ajuns îndărăt colo pe la cina cea bună. Apoi a cinat ceva și, obosit cum era, a dormit ca mort până în zori de zi. Atunci l-a trezit muierea:

– Scoală, Alesandre, mergi de du bivolițele la curte, că s-a scula domnul și-i trebuie lapte de cafă!

Se sculă Alesandru și merse în grajd, adică bivolițele fătaseră și aveau doi pui mândri sub ele, negri ca doi pui de drac, și ugerele lor pline de lapte. Mulțumi el lui Dumnezeu și le mână în sat la curtea boierească. Domnul era în târnaț (galerie) cu pipa cea lungă.

– Vii, Alesandre?

– Sunt aici, domnule!

– Noa, vezi că nu prea grea poruncă ți-am fost dat; știam eu că de frică împlinești bucuros poruncile mele; acum numai o poruncă-ți mai dau, dacă-i împlini-o și asta, apoi te las în pace, iar de nu, îți sucesc grumazul ca la un pui de găină!

– Ce să mai fac iară, domnule?

– Să-mi aduci pe Dumnezeu la prânz, auzi? la prânz să mi-l aduci! Acum nu mai sta pe gânduri, ci te cară și să nu-ți mai aud de nume până nu mi-l aduci!

– Da cum să pot eu, un biet om păcătos, să și gândesc una ca aceea?

– Taci și te du!

Se luă Alesandru mai supărat ca totdeauna și merse către casă. Muierea chiar îi făcuse un drăguț de copil de nici de împărat nu poate fi mai altfel. Cum îl văzu îngândurat, îl întrebă:

– Iar ești supărat, Alesandre?

– Dar cum să nu fiu? Ascultă tu aici, pe când gândeam că și-o fi stâmpărat gândurile celea peste fire de poftalnice, pe când mulțumeam lui Dumnezeu că mi-a ajutat de-am împlinit toate poruncile boierului, el iese cu altă poruncă, și mai păgână!

– Cu ce poruncă?

– Oh, Doamne, muiere, draga mea! Mă tem să și gândesc la porunca cea nebună a păgânului acestui de domn; zice că să-i aduc lui pe Dumnezeu, la prânz, la el, la un păgân ca el!

– E drept că-i lucru mare, Alesandre, dar nu te întrista din seamă afară; Dumnezeu va direge lucrurile ca un stăpân bun. Tu vezi de mănâncă ceva, ia-ți merinde și te pune la cale, te tot du până-i da undeva de Dumnezeu, și-i spune porunca ce-o ai de la boier; Domnul cerului este mult mai milostiv decât domnii acești pământești!

Așa și făcu Alesandru; mâncă ceva ce mâncă, își luă merinde și bâta în mână, și hai la cale. Și s-a tot dus, s-a tot dus, până a dat de-o apă mare. Ar fi trecut bucuros dincolo, dar nu era nici pod, nici luntre, iar de-a înotul nu se încumeta să o treacă, fiind apa foarte lată. Deci sta pe gânduri: ce să facă?

Atunci apa-l întrebă:

– Ce stai aci, omule?

– Stau, răspunse el, că aș trece dincolo și nu-i aci nici pod, nici luntre, și de-a-notul mi-e frică să intru!

– Și unde mergi tu, omule?

– Eu aș merge până aș da de Dumnezeu sfântul, că am un lucru mare să-i spun!

– Așa? Atunci te trec eu, dar să întrebi pe Dumnezeu: de ce în mine nu este nici pește, nici broască, nici o jivină?

– Că-l voi întreba!

Atunci apa se desface în două, și merge Alesandru ca pe-o cărare de prin cucuruz prin mijlocul apei.

Ajungând de cealaltă parte, tot merge el până dă de un câmp mare cu iarbă până în brâu; acolo era o ciurdă de boi mari, dar slabi, numai cu pielea pe oase; se legănau de slabi! Se minună mult Alesandru de astă vedenie: cum de boii aceia mari, în așa bună și multă pășune, și numai nu cad de pe picioare de slabi?

Dar merse el mai departe până nimeri într-un câmp nisipos, numai ici-colea câte o buruiană, și acolo văzu o ciurdă de boi mici, dar frumoși și grași de gândeai că amu-amu plesnesc de grași.

De astă vedenie se minună Alesandru și mai tare, dar merse mai departe până ajunse într-o pădure mare, acolo poame multe și grânețe, și prin copaci niște păsări mari țipau cât le lua gura: “Vai de noi și de noi, că rău vedem, rău am văzut, și mai rău vom vedea!” Ele adică țipoteau de foame!

Mergând Alesandru mai departe, ajunse într-un tufiș, numai icicolea câte o alună, acolo mii de păsărele ciripeau și cântau: “Bine ne-a fost, bine ni-e, și mai bine vom ajunge, că suntem tot sătule!”

Minunându-se Alesandru și de aceste vedenii, merge mai departe până ajunge la curțile lui Dumnezeu sfântul. Cu multă sfială intră înăuntru și dete binețe ca un om de omenie. Dumnezeu sfântul îl primește cu bună voință și cu vorbe blânde ca un părinte adevărat, apoi îl întreabă că după ce umblă el atâta lume?

– O, Doamne, mi-i și groază să-ți spun!

– Spune, fătul meu, că de mine tot nu poate nimeni ascunde nici un cuget.

– Apoi să-ți spun, Doamne: m-a trimis domnul pe a cărui loc mie casa să vin să te poftesc la el la prânz!

– Bine, fătul meu, după ce-i ajunge acasă, să-i spui că atunci voi merge, când va face și el câte ai făcut tu!

– D-apoi oare nu m-a omorî, Doamne?

– Nu te teme; dar să-mi spui ce-ai văzut în calea ta de acasă până aici?

– Am văzut multe, Doamne: mai întâi am ajuns la o apă mare, fără luntre, fără pod, și nu știam cum să trec, dar apa, după ce i-am spus unde mi-e calea, mi-a făcut loc de am trecut ca pe uscat; m-a rugat însă să te întreb de ce în ea nu sunt nici pești, nici broaște, și nici o jivină?

– Ți-voi spune, fătul meu, dar tu să nu-i spui până te-a trece dincolo; acolo de aceea nu sunt nici pești, nici broaște și nici alte jivine, că încă nici un om nu s-a înecat în ea. Dar apoi ce-ai mai văzut?

– Am văzut, Doamne, un câmp mare cu iarbă ca mătasa și de mare până în brâu; în ea păștea o ciurdă de boi mari, dar se legănau pe picioare de slabi, și mult m-am mirat cum e aceea de-s așa slabi în pășunea aceea bună!

– Aceia, fătul meu, sunt boierii cei bogați care fac câteodată pomene și ospețe, dar numai ei pe ei se omenesc și se ospătează, iar după ce li se împrăștie oaspeții, le pare rău de cheltuiala ce-au făcut; dar după aceea ce-ai mai văzut?

– Am văzut, Doamne, un câmp nisipos, tot nisip și pietriș, numai ici-colea câte o buruiană și acolea era o ciurdă de boi mici, dar grași și frumoși de nu mă mai puteam depărta de ei!

– Noa, vezi, fătul meu, aceia sunt oamenii cei săraci, bieții iobagi, care n-au alta decât numai ce vor să le lase domnii lor cei procleți, dar ei, când fac vreo pomană ori vreun ospăț, adună la masa lor pe toți lipsiții și săracii și aceea la mine este bine primită, de aceea, după ce vin pe astă lume se desfătează; dar după aceea, adu-ți aminte, ce-ai mai văzut?

– Venind mai încoace, Doamne, am văzut o mulțime de pomi mari cu poame frumoase și printre ei tot soiul de semănături, dar în pomi erau niscari păsări urâte și zburlite, și țipau cât le lua gura: “Rău am văzut, rău vedem, și încă și mai rău vom vedea, că murim de foame!”

– Noa, fătul meu, aceia sunt zgârciții, care au tot ce le trebuie, dar nu numai că nu dau lipsiților ceva de pomană, dar nici ei nu mănâncă să să sature, și trag și plata lucrătorilor; pe astă lume de foame o să se vaiete! Mai văzut-ai ceva în călătoria ta?

– Mai, Doamne, am văzut un tufiș, și în el numai unde și unde câte o alună, dar acolo erau mii de păsărele ciripind și cântând: “Bine am văzut, bine vedem și bine vom vedea, că nimic nu ne lipsește!”

– Vezi, fătul meu, acele păsări sunteți voi, muncitorii, care munciți de dimineață până seara, de multe ori chiar flămânzi și însetați, numai ca să puteți ține dim munca voastră pe câte venituri toate, și totuși mulțumiți lui Dumnezeu și pentru atâta; plăcută este înaintea mea purtarea voastră!

– Acum mergi, fătul meu, acasă, că te așteaptă muierea și copilul!

Și plecă Alesandru către casă mulțumind lui Dumnezeu. Când ajunse la apa cea mare, îl întrebă apa:

– Noa, da spusu-ți-a Dumnezeu pricina pentru care n-am eu nici pești, nici broaște?

– Spus!

– Ei, cum a zis, care-i pricina?

– Trece-mă, că apoi îți spun!

Și l-a trecut apa iarăși de acea parte, adică s-a făcut în lături până a trecut de aceastălaltă parte, cu toate că din colo în coace pe nimeni nu mai trecuse, că nimeni nu ceruse să-l treacă. După ce-a fost de aceastălaltă parte, apoi spuse Alesandru:

– În tine, așa mi-a spus Dumnezeu, că de aceea nu sunt nici pești, nici broaște, și nici un fel de jivină, că încă n-ai înecat nici un om.

Atunci se înfoaie apa de trecu peste țărmuri și era cât pe aci să înece pe Alesandru. Dar el fugi și-i zise:

– Dar nu ți-e rușine, chiar pe mine vrei să mă îneci, unde ți-am spus ce-a zis Dumnezeu sfântul?

Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei zicând:

– Cum n-am știut mai degrabă, că nu scăpai tu din undele mele! Acum Alesandru merse ață la boier acasă și ajunse chiar pe înserate.

– Noa, da chematu-l-ai? zise boierul.

– Chemat! răspunse Alesandru.

– Și vine?

– Vine, de bună seamă, vine dacă-i face și dumneata lucrurile care le-am făcut eu, dar până atunci, ba!

Auzind domnul cuvintele acestea cutezătoare ale lui Alesandru, se mâinie atât de tare, de porunci slujilor să-l bage în fiare și în pente, din tălpile picioarelor până-n grumaz, și să-l bage într-o pivniță, și acolo să-l închidă să nu poată scăpa, că dimineață îl spânzură pentru cutezarea vorbelor celor nesocotite. Toată noaptea o petrecu Alesandru acolo, rugându-se la Dumnezeu. Când fu de către ziuă, veni Dumnezeu la ușa pivniții și strigă:

– Aici ești, Alesandre?

– Aici, Doamne!

– Dar ieși afară!

– Că nu pot, că sunt băgat în fiare și-n pente până-n grumaz!

– Ia mișcă-te oleacă!

Și cum se mișcă Alesandru, odată-i căzură fiarele de pe el ca și când ar fi fost putrede, și ușa se deschise singură, și ieși afară de mulțumi lui Dumnezeu că l-a scăpat.

– Noa, Alesandre, zise Dumnezeu, dar mergem la boierul la prânz ori să mergem la tine?

– Ba să mergem la mine mai întâi, că fi-va timp de mers la el și după aceea.

Și merseră la Alesandru acasă. Bucuria muierii și-a copilașului că se mai văd, dar bucuria și-a lui Alesandru că a ajuns în pace la ai săi. Acum Alesandru porunci nevestei să facă prânz, că iată chiar și Dumnezeu prânzește azi la ei.

Și se puse să facă ce știa ea mai bun de mâncare, dar Dumnezeu zise:

– Să-mi frigi să mănânc ce-aveți voi mai drag la casă!

Atunci Alesandru numaidecât porunci să arză muierea cuptorul și, când era ars gata, trase jarul și duse copilul pe lopată, și zvârr cu el în cuptor, apoi puse jarul în gura cuptorului și intră înăuntru de mai povesti cu Dumnezeu.

Preste vreun ceas de vreme merse el să aducă copilul fript să-l pună înaintea lui Dumnezeu. Adică minunea minunilor! Copilul se juca cu două mere de aur și cânta în treaba lui, cum cântă copiii.

Văzând Alesandru și muierea lui minunea asta, căzură cu fețele la pământ și mulțumiră lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi ridică de jos și le zise:

– Să știți că boierul în clipita asta a plesnit de necaz căci nu te află în pivniță să te spânzure; de azi încolo nu mai ești iobagi, ci domn în casa ta, și în scurtă vreme nici un iobag nu va mai fi în lume.

Așa s-a și întâmplat; iobăgia a căzut; dar cel dintâi care a scăpat de iobăgie a fost Alesandru cu muierea lui, cu Zâna Apelor, care, de n-au murit, și astăzi trăiesc și măresc pe Dumnezeu.
Basm popular

Basme Româneşti despre copii, dumnezeu, acasă, zi de naștere, casă, bine, foame, apă, unelte, trecut.


Evaluați acestă postare:
Generează un alt cod=