Cât mâine…?

Cât mâine…?

cât adevăr încape într-un ceas,
câtă întrebare,
câte braţe schiţează regăsiri,
câte priviri sărutul,
când trenuri se scriu între azi şi ieri,
din întâmplare în întâmplare,
şi nu mai ştii eşti sau te scriu teii…
cât vis în vis, cât dor în dor
când staţii dispar şi nu mai înţelegi
care e fereastra prin care să priveşti,
uşa la care să baţi?
ninge blând la ţărm de mare
se adânceşte sacralul,
se redefinesc stăpâniri,
soarele e un detaliu izbitor
în nestatornicia eliptică a speranţei.
fecioară, pruncului tău, pace,
omului, înţelepciune,
ţie, domnul meu, lumină.
când culci tâmpla pe genunchii mei
şi-ţi citesc în privire atâta poezie,
cât mâine încape în etern?