Din singurătate a pornit totul

Din singurătate a pornit totul

cum dintr-un geam mut și rece
razele soarelui și cu ele cerul
cum un tren dintr-o gară
care n-a existat și din care
n-a plecat niciodată până atunci nimic
cum un zumzet și o rază
trec pe tâmpla ta
prea absorbită de forfota gândurilor
din singurătate a curs atâta scris
și brațele întinse
din singurătate poetul privește
ca un tei prin fereastra unui om
care scrie, cântă, sculptează
trăiește tihnit sau năvalnic viața lui
ori un om care doar respiră privind
oare unde privește
se va fi întrebând teiul
în timp ce el privește scriind
în noaptea care s-a ermetizat parcă în bezna ei
lăsând locul exuberanței luminii
în singurătate cuvintele ies din degete
cum din niște ochi de suflet
zglobii și potolite clipe
șerpuitoare sau gata de zboruri
ca niște grifoni care se pierd
spre ceruri îndepărtate, tot mai îndepărtate
în singurătate, ele, cuvintele,
sunt bătăi ale inimii puternice
ecouri multiplicate etern
spre tot ce ai știut și tot ce nu știi, și nu poți pierde
în singurătate ești poate un delfin singur
în mijlocul unui ocean singur
dar care cântă atât de pătrunzător..