Să nu mă simtă cei din jur,
Iar strălucirea-i cumpănind,
Ard, ca un bec sub abajur.
De-ar ști unii că mai sus,
Durerea mea, e-ndoliată,
O..., câte n-ar avea de spus,
Iubiții mei la vreo serată.
Căci nu m-ar plânge părintește,
Cum poate-ar trebui să fie,
Ci co-nchistare ce orbește,
Mi-ar pune foc la scăfârlie.
Astfel îți las eu ție rostul,
Și-mi port durerea făr de fală,
La ce să te mai pui cu prostul,
Când plin de bunătăți exhală.