Erezia imposturii

Poezie de Costel Zăgan despre Cinism, Fericire, Cultură, Încurajare, Îngrijorare, Posibilitate, Realitate, Tragedie, Prostie, Fapte

Erezia imposturii

Tragedia noastră cotidiană am ajuns niște împiedicați oral vorbind
De trăit probabil vor trăi așa urmașii urmașilor noștri
Noi grăbiți din fire suntem doar niște împiedicați în propriile noastre idealuri
Elanul nostru soci al cultural sentimental ne împiedică să-l traducem în fapte în practică socială cotidiană
Gândim bine dar simțim prost realitatea sau visul
Între cuvinte gânduri și fapte s-au interpus niște ecrane psihologice
Suntem o generație de deziluzionați de gradul trei Una vorbim alta gândim și cu totul altceva înfăptuim
Suntem sfâșiați nu doar social ci și psihic sufletește
Se bucură de aceasta nu doar neprietenii ci și prințul de culoare al acestei lumi
Credința ne-a rămas undeva în urmă
Și nu mai avem timp s-o așteptăm
E grav
Aveam suflet pentru că aveam timp
Și nu invers vai din păcate
Ne-am îngrijorat din cauza timpului
Și-am uitat totul Ne-am bucurat de Declinul Apusului
Și n-am simțit propria noastră prăbușire socială și interioară
Nu mai există niciun fel de coeziune
Nu mai credem nici în propriile noastre forțe sau slăbiciuni
Nu ne mai iubim aproapele și nici pe noi înșine
Iubirea a dispărut dar nu ura indiferența i-a luat locul
Asistăm la moartea aproapelui nostru îmbălsămați în gerul indiferenței absolute
Nu ne mai impresionează nimic
Nici măcar cinismul celorlalți sau al nostru
Trăim ca niște cadavre ambulante
Comunicăm cu ceilalți doar prin simțuri și cinism
Trăim în concubinaj cu propriile noastre neveste
Fericirea o abordăm ca pe un lucru furat
Ne e frică pur și simplu să fim fericiți sau triști
Am tras o fugă până-n Occident și nu ne-a plăcut
Nici Orientul nu-i mai breaz
Suntem răstigniți între cele patru puncte cardinale ale nehotărârii noastre
Ne uităm la proprii noștri copii ca la niște străini
Privim soarele și ne întunecăm
Nu suntem bineveniți nici în paradis nici în infern
Purgatoriul nostru e fără capăt și din fericire fără coadă
Deziluzia e folosită ca armă de nimicire în masă
Suntem încurajați să ne deziluzionăm unii pe alții
Și ne descurcăm de minune Ne privim în oglindă și nu vedem pe nimeni
Între noi și imaginea noastră s-a căscat o prăpastie
Un gol istoric
Cineva vrea să ne fure destinul
Propriul nostru mormânt va fi ocupat de-un intrus
Doamne iartă-l și ajută-l
EREZII DE-O CLIPĂ II
Poezie de Costel Zăgan despre cinism, fericire, cultură, încurajare, îngrijorare, posibilitate, realitate, tragedie, prostie, fapte.

Costel Zăgan 1958, profesor de limba romana, aforist, poet

Perioada de viaţă: 1958

Rate this writing:
Generează un alt cod=