La revedere... Pământ!

La revedere... Pământ!

Greu, m-am desprins,
Din faldurile tale,
Și greu, am aflat,
Cine... și cât, ești,
Cine... și ce, sunt.
Ca să privesc stele,
Mi-ai pus proptele,

Cu iscusință de olar,
fiecare mădular,
l-ai tot rotit,
până când...
am devenit,
perfecțiune,
cu mii de raze.

Cândva...,
m-ai privit...,
cu ochi de maestru,
și-ai zis:
„ Gata! Poți să umbli.
Te-am urcat, și-n pom,
Ca să te fac..., Om ”

Și ca să nu cad...,
în sus,
m-ai îmbrăcat,
în strai transparent,
ca să-mi vezi...,
mereu...,
inima,
înclinată,
spre inima ta...,
duioasă,
de părinte.

Dar acum,
îndrăgitorule..., ascultă:
Eu, copilul tău de ieri,
am devenit, Înțelepciune.

Timpul, mă îndeamnă,
să mă desprind,
din magia Ta,
și să te las,
să alergi..., ca de obicei,
în cercul tău.

Chiar dacă tremuri, din meridiane,
Și te umfli-n paralele,
tot îți spun...,
în drum spre Lună:
La revedere..., Pământ.

Dar..., ca să-mi ierți...,
isprava,
și să-ți vânturi,
la soare,
lacrimile,
iscate,
de ochii,
mărilor,
și ca să n-ai,
niscai sughițuri,
în Pacific,
declar aici, solemn:
oriunde m-aș duce,
vin înapoi.

Pe noi..., Domniță Terra,
ne leagă,
o cununie veșnică,
iar la pieptul tău frumos,
mă simt..., acasă!

De pe lună,
o să-ți admir,
Strălucirea,
și o să-ți fac,
bezele.
Îndrăgit Pământ...,
La revedere !