Ce viclenește, biata-mi clipă!
De când mă știu sortit durerii,
Eu simt că-i cresc prinos plăcerii!
Și mă-ntreb de ce comoară,
Gândirii ce mi-a dat-o mie,
De ce să fiu o primăvară,
Ca să mă prindă-n veșnicie?
O..., Doamne, cât era de bine,
Să fi rămas natură oarbă,
Să fi rămas natură-n sine,
Să n-aibe cine să mă soarbă.
Căci în nemărginiri de aștri,
E tot ce mișcă-n loc să steie,
Acolo nu-s nici ochi albaștri,
Nici farmec dulce de femeie!