Adevar, tarana si furtuna

Adevar, tarana si furtuna

Lasa-ma sa modelez
lutul privirii tale,
sa-i mai las o toarta aici,
sau un inceput de destin,
sa-l fac mai atragator,
suspin de roata,
ma doare cum ma ametesti,
cuvant de speranta,
inger cu mainile murdare de noroi,
prea mult patos in promisiunea zilei renasterii
cu atat de multa furtuna,
incat pana si tu,
ai murit in sufletul ametit de roata,
olarului din mine.

Iti mai amintesti pasii nenorociti de lut,
care ne-au purtat impreuna,
dandu-ne viata,
invatand sa murim,
fara noroiul ploilor din noi,
eterni traiam in paradis,
cand tarana se saruta cu ploaia?

Si-atunci am crezut,
ca totul moare in toamna promisiunii
de a ne mai revedea vreodata,
iar cerul stigmatizat de suflarea sarutului tau,
va innebuni de - atat de multa furtuna,
ce-si dorea ploaia dorului tau,
despartita de - atat de demult de senin.

“Poezie de Sorin Cerin”