Eram Marile Noastre Iubiri

Eram Marile Noastre Iubiri

Eram doar eu,
erai doar tu,
lumini şi umbre ne-au născut,
pietrele ce se vor sfărâma,
de fiecare clipă a Destinului nostru,
durerea orizonturilor pe care nici unul,
nu le-am fi atins în această viaţă de pelin,
călcată cu durere de amintirea.
beată de nectarul privirilor ruginite în toamna,
patimilior unei sinucideri,
din norii sufletului meu
şi ploaia vieţii tale,
vrăji descântate la ceas de furtună,
cu tunetele şi fulgerele respiraţiei din noi,
cei fără de aerul lacrimii sărutului,
îngheţat demult la margine de obraz
al Timpului care nu ne mai recunoaşte,
pe strada sângelui din privirile cuvintelor
care ne-au cuprins mântuirea de eternitate,
undeva-cândva......!?
Lipseam la mansarda etnicităţii
stelelor din noi,
arse şi stinse,
cenuşi vulgare de amintiri despuiate,
de mine şi de tine,
la margine de mormânt
al dorului din noi,
mucegăit el însuşi
de şanţurile adânci ale ridurilor,
prin care ne-a trecut
de-atât de demult apa vieţii,
încât tot ce- a mai rămas din noi,
Soare al Dorului,
este doar deşertul secat şi el de orice iubire,
dus de cele patru cardinale ale nimicniciei morţii,
ce-i ard nisipul eternităţii,
în trupurile cuvinteleor,
Marilor Noastre Iubiri.

“Poezie de Sorin Cerin”