Şi stâncile mor, nu-i aşa?

Şi stâncile mor, nu-i aşa?

Cenuşă de gânduri,
spulberată
de vânturile deşertăciunilor,
peste amintirile unei iubiri,
ce a crezut
în eternitatea visului acestei iluzii,
cu nume de viaţă,
de iubire,
de dor,
de destin pierdut,
printre mănăstiri de clipe,
călugărite cu uitarea pentru totdeauna,
ce a fost undeva-cândva,
lumea noastră.

Ce-a mai rămas din noi decât,
crengi rătăcite,
debusolate,
uscate,
ce-şi caută rădăcinile,
prin pustiurile speranţelor,
de parcă nu ar fi cunoscut niciodată,
mugurii iubirilor,
focurilor ,
mistuitoare de patimi,
ce ard acum,
scoarţele cărţilor destinelor vieţii,
fiecăruia dintre noi.

Până şi zeii norilor,
au uitat de ploaia divină
a iubirii.

Arşiţa dorului mi-a încremenit zâmbetul tău,
într-o icoană făcătoare de minuni,
nisip ce nu-şi mai aminteşte pentru nimic în lume,
stânca care l-a zămislit,
făurindu-i în schimb moartea,
măreţul dar al vieţii ei de stâncă,
sfârşită pe o plajă cu scoici sparte,
prin care nici Timpul
nu-şi mai poate şuiera măreţia,
sfânt cimitir al deşertăciunii acestei lumi,
fiindcă şi stâncile mor nu-i aşa?

Doar valurile eternităţii,
ce spală necontenit plaja,
devenită acum destinul nostru,
îşi mai amintesc că odată,
praful de nisip luat de vârtejul
vântului deşertăciunii,
de care se fereau câţiva trecători grăbiţi,
pe plaja pustie,
era tocmai inima stâncii marii noastre iubiri,
pe care întregul ocean de cuvinte,
îl spală acum cu lacrimile valurilor sale,
regăsite pentru totdeauna,
în nesfârşirea apelor,
morţii...


“Poezie de Sorin Cerin”